Cartea pe care ne-o propune acum Ion Toma Ionescu are mai întâi darul de-a da o palmă realității, autorităților și, nu în ultimul rând, colegilor de breaslă.
Văd în el tenacitatea lui Badea Cârțan și insistența lui Samoilă Mârza, cel supranumit „fotograful Marii Uniri”.
Dacă Badea Cârțan este legendar pentru faptul că a trecut cu oi și cărți munții în și dinspre România, că a mers 20 de zile pe jos până la Viena și apoi altele 23 până la Roma, Samoilă Mârza este un alt mare sfidat al zilelor sale.
La cei 32 de ani ai săi de atunci, a avut nebunia să își care singur aparatul de fotografiat și să ne lase moșteniere singurele trei stampe ale unui eveniment crucial pentru o țară întreagă, pentru un întreg neam.
Cei doi au fost contemporani timp de 25 de ani, dar Badea Cârțan, mare iubitor de istorie și românism a murit cu șapte ani înainte de a se înfăptui  Marea Unire și nu au știut unul de existența celuilalt.
Ciudat sau nu, dar sibianul Badea Cârțan are statuie tocmai în Bistrița, în timp ce abia în zilele noastre i s-a făcut un bust fotografului în Cimitirul Moieni, ca o palidă coafare a memoriei colective, trăsătură mizerabilă a poporului român pe care-l ador atât de mult.

Ei bine, dacă acești înaintași au murit în sfidarea semenilor pricepuți la recunoașterea cuiva abia după trecerea aceluia în neființă, în cazul lui Ion Toma Ionescu lucrurile stau cu totul și cu totul altfel.
Ion Toma Ionescu a avut curajul lui Badea Cârțan și nebunia lui Samoilă Mârza și a împlinit această carte acum, în vremuri în care tehnologia nu mai îngăduie minimalizarea și depunerea prafului uitării peste o lucrare ce va deveni sistem de referință pentru generațiile următoare.
Noi, cei contemporani cu el, cei care suntem file din această carte nu vom îngădui ca un astfel de mesaj să fie pierdut, uitat sau înstrăinat cumva.
Este datoria noastră de onoare, obligația de conștiință să ținem trează atenția acestui neam asupra valorilor pe care le are, convingerea mea fiind aceea că vremea în care trebuie să îi dăm Cezarului ce este al acestuia încă din timpul vieții o consumăm acum.
Am fost consecvent acestui principiu mereu, dovadă fiind faptul că am militat pentru acordarea titlului de cetățean de onoare la mai mulți scriitori, chiar în timpul viețuirii acestora.
Urăsc fățărnicia, o urăște și Ion Toma Ionescu, dovadă tăria cu care a punctat, subliniat, luminat și iluminat destine, chipuri, personalități și oameni dragi.
Nu s-a jucat cu vorbele multe pe care el are la îndemână, a tușat cu finețe de chirurg povești de viață și a făcut-o atât de bine încât de aici înainte nimeni nu va mai avea scuza că n-a știut, că n-a auzit de cineva anume.
Demersul lui este temerar, iar sacrificiul este mai mult decât salutar, fapt pentru care noi am și îmbrățișat din fașă ideea nașterii acestui volum.
El pune o piatră mare la temelia procesului recunoașterii scriitorului român, a impunerii acestuia într-o vreme cât se poate de clar improprie visului și poeziei.
Între coperți autorul și-a adunat tot prinosul de suflet, pe el însuși chiar s-a strecurat printre rândurile amprentate de simțire și metaforă, inventarierea sau cartografierea celor vizați de condeiul său neputând transcede demersului în sine, cele cinci secțiuni nefiind altceva decât o mai altfel de despărțire a apelor de uscat, nu neapărat o împărțire după căprării estetice sau valorice.
Criteriile lui sunt numai de apartenența la un spațiu, la un mediu sau, in extenso, la o anume grupare literară.
În toate cazurile primează simțirea sa, reacția sa emoțională la opera cuiva, la personalitatea, la caracterul sau la faptele cuiva anume, cei astfel încondeiați și imortalizați având parte de-o binemeritată recunoaștere publică și de-a atinge un pic umbra nemuririi ca efect imediat al unei astfel de lucrări.
Pe de altă parte, faptul că a îndestulat cu fotografii – ele însele o subliniere și o evidențiere a unor stampe importante ale literaturii contemporane – nu face decât să dea un plus de valoare unei cărți album peste care nu se va putea trece niciodată în acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu și terfelit de semeni în aceste vremuri improprii.
Ion Toma Ionescu face poezie din poezia altora, face poezie din viețuirea semenilor imortalizați, lasă cuvântul, metafora și emoția să-i nemurească simțirea într-o extraordinară confesiune, într-un act artistic amprentat de sacrificiu personal și trăire.
Este coroana de spini pe care și-a pus-o cu naturalețe și fără ezitare pe fruntea înaltă, de visător acest om pentru care cuvântul PRIETEN are dimensiuni planetare.