(în curs de aparițe, decembrie 2015)

SORIN PREDA

(12 decembrie 1951 – 26 noiembrie 2014)

 Prozator, publicist și profesor de journalism (…)

 „Noi, toți, suntem vinovați de moartea lui Marin Preda.”

Afirmaţi de curând, domnule Sorin Preda, că în Siliştea Gumeşti, efuziunile sentimentale nu sunt neapărat un păcat, cât o izmeneală sentimentală, o dovadă de slăbiciune sau uneori, după caz, o gravă lipsă de educaţie. Şi nici că Ilinca ori Sae va fi recunoscut vreodată sentimentele lor faţă de Marin Preda, cu toate că exista o vizibilă explozie de ospitalitate a Ilincăi când Marin oprea maşina la poarta casei din Siliştea Gumeşti. Copil fiind, cum percepeați lumea din Siliștea pierdută în „Bărăganul zgrunţuros şi fierbinte”?

Cristian Gabriel Moraru„Poezia este aşteptare vizionară, o aşteptare în pragul casei sufletului; este comunitate, dar şi singurătate; este un vârf de munte aşteptând crepusculul, dar şi o vale aşteptând primele raze ale soarelui de dimineaţă; o lumină ce se distribuie, dar nu se împarte; poezia este mereu o plecare din mine şi o întoarcere vămuită; poezia este o permanentă despărţire...”
— Bună ziua, stimată Domniță! Vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebări pentru cititorii noștri. Debutul dvs. literar s-a produs în luna mai a anului 1971 în revista „Argeș” cu poezia intitulată, nu întâmplător, Contemplare, grație firii dvs. meditative. Vorbiți-ne puțin despre începuturile dvs. literare.
— Bună ziua, dumneavoastră şi cititorilor revistei „Teleormanul Cultural”! Primele încercări literare mai consistente, consemnate într-un caiet cu această destinaţie, datează din primii ani de liceu. Îmi amintesc, însă, că în clasele mici defineam cu uşurinţă, printr-un distih (cu ritmul, rima şi măsura aferente), diverse situaţii, stări de fapt, fiinţe..., lucru apreciat de cei maturi, în preajma cărora mă aflam. La terminarea liceului, aveam câteva caiete cu poezii, care, din păcate (sau poate din fericire!) s-au pierdut. Imediat după liceu, în acelaşi an, am intrat la Facultatea de filologie a Institutului Pedagogic din Piteşti, debutând publicistic, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, la revista literară „Argeş”.
— În anii studenției dvs., ați frecventat mai multe cenacluri în care v-ați afirmat ca poetă. Cum arăta boema literară a acelor ani?

Ultimul număr al revistei Catholic Market include un amplu interviu cu PS Virgil Bercea,

Episcopul greco-catolic de Oradea. Vă oferim o a doua selecție din interviu, cu fragmente în care Episcopul vorbește despre relația cu BOR, despre cei trei Papi pe care i-a cunoscut și despre alte lucruri.

– Vorbeați la un moment dat de atacurile pe care presa Occidentală le avea asupra Bisericii Catolice din Franța sau din alte țări. Biserica și nu doar cea ortodoxă, la noi, reclamă aceste atacuri cu titlu personal și local, doar în România.

1. Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane,

ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei "Archeus"! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă "anexă", cum se simte prozatorul în noua-i calitate? 

Ioan Groşan: Sunt un "veteran" al manifestărilor "Archeus" şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de "critic", deşi am avut destule "antecedente" în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a "Echinox"-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefaţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea.

În copilărie, din Sighetul meu natal, priveam adesea peste Tisa.

Dincolo de gardul înalt de sârmă ghimpată mi s-a spus că-s ruşii. Ruşii?

Ăia din filmele cu război? Răspunsul l-am aflat destul de repede, întrucât am trecut râul de frontieră, peste podul de cale ferată îngustă, pentru prima dată, în 1962. Am fost la Biserica Albă şi Slatina, dar n-am ajuns la ruşi, ci la neamuri! Mai târziu, când eram printr-a şasea, (1966) am frecventat o săptămână şcoala românească din Biserica Albă, unde, am ajuns în vizită, trecând frontiera pe la Vicșani -Suceava. Am fost imediat prins că nu-s de p-aiciuca, de către profesoara de limba moldovenească, mirată că nu cunosc alfabetul chirilic. M-a depistat şi profa de franceză, că vorbesc prea bine limba lui Baudelaire într-o şcoală de la ţară. Am studiat la Moscova? Unde mai pui că aveam şi părul mai lung decât ceilalţi băieţi. Din 1990, am reuşit să cunosc toate comunităţile româneşti de dincolo de Tisa, vreo 13. Pe românii de aici i-am apreciat din prima, nu doar pentru tradiţiile maramureşene păstrate din strămoşi, pentru limba pe care o vorbesc exact ca mine, cu aceleaşi regionalisme. Pe românii de aici îi respect şi pentru că vorbesc o limbă sau două în plus faţă de noi. Că ei au trăit şi în mijlocul altor popoare de la care au luat ce e mai bun.