Cartea zilelor noastre | Roman cu poduri și blesteme

Adrian SIMEANU

  Oferit de Radu Paraschivescu după o vacanță-n Franța. Mai exact, în Périgord Noir. Realizare novelistică sub forma unui policier plin de maliție și umor. Echilibrat narativ. Intriga polițistă n-o văd ca pe una de prim plan. Ci doar ca suport adecvat pentru a povesti legende despre poduri vestite din vest de Europă. Și blestemele ce le-ar însoți în veacuri de-ar fi să le dăm crezare lecturând alcătuirea bucureșteanului din Balta Albă. Imaginativ priceput vădit...
  Ce se derulează-n juru-a două crime petrecute-n Saint-Cirq-Lapopie, unde se află podul Valentré peste râul Lot. Cartea* scoate-n evidență, strict literar, personaje-ale locului și-ntâmplări în care-s angrenate cotidian. Unele (personajele) chiar cu-n trecut divers, nu doar angajate-n prezentul agitat, multinuanțat. Într-un colț de lume străvechi. Plin de farmec enorm și-n ziua de azi...
  Radu e un condei redutabil. Un romancier redutabil. Atractiv foarte. Căruia nu doar eleganța și fluența stilului îi sunt caracteristice. Spun asta fincă inteligența și cultura nu-i lipsesc nici ele. Documentarea e mereu una forte. Adecvată fără greș la subiect. I-am citit în ultima vreme mai multe opuri. Așa că-l cunosc binișor ca excelent autor al zilelor noastre. Și-mi este pe plac din belșug...

Românul Răzvan Ducan s-a făcut... Poezie!

Gelu Dragoş

Am primit cu aceeași bucurie cu care o fac de câțiva ani, cel mai recent volum de poezii ale poetului Răzvan Ducan, trăitor în inima României. Volumul se numește „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu”, editura „Vatra Veche” Târgu Mureș, prefață semnată de către Nicolae Băciuț. 
Acesta, bun cunoscător al operei poetului Răzvan Ducan, scrie: „Nu știu alte popoare cum sunt poziționate față de Dumnezeu, dar românii încearcă să dea identitate lui Dumnezeu, într-un fel polemic cu tot ceea ce am învățat noi despre Dumnezeu. Oare de unde ar putea să vină acest reflex al confiscării divinității supreme? Ce l-ar putea face pe Dumnezeu român și nu american sau francez sau german sau...Să fie tăria credinței noastre la temelia nevoii de Dumnezeu în orizont național? O astfel de înregimentare a divinității ar fi trebuit să ne facă pe noi  poporul ales, iar Grădina Maicii Domnului să se regăsească într-o geografie bine delimitată. Avem oare complexul Grădina Maicii Domnului?”
Întâlnirea cu poezia lui Răzvan Ducan este o experiență de conștiință, de asumare și de mărturisire a timpului prezent (cu tensiuni sociale și politice, cu războaie lângă noi sau pe alte continente). Poezia lui, a...

Poezia lui Gelu Dragoș – între confesiune, sensibilitate și spirit ludic

Emil Domuța

Cu ceva întârziere am reușit să citesc volumul de poezii al prietenului și colaboratorului  Gelu Dragoș din Lucăcești, mândra comună Mireșu Mare, intitulat simbolic „Singurătatea poetului”, editura „Grinta”  Cluj Napoca.
Profesorul universitar dr. Nicolae Iuga scrie despre poeziile fostul său elev, pe coperta ultimă,  următoarele: „Poezia lui Gelu Dragoș are un patetism reținut, îngemănat cu un ton melancolic nu mai puțin discret (în Zăpezi de camuflaj, de exemplu)...Tristețea ne duce bacovian la boemă și de aici sentimentul de sleire a vieții, de repetiție monotonă a ceușiului și a lipsei de sens, dar nostalgia restaurării omului, a răscumpărării și a recuperării condiției sale paradisiace originare este și ea prezentă și posibilă, marcată fiind în versuri memorabile: „Dacă ar afla mama câte mi-a văzut îngerul/ s-ar cutremura în patul ei de alun.../ Dac-ar putea spune heruvimii cât de mult Te doresc/ s-ar face un șuier și vuiet de aici până-n cer...” (Mai dă-mi un timp)
Poezia lui Gelu Dragoș se definește prin autenticitate, emoție și o legătură puternică cu universul cotidian. Poet contemporan, format în spiritul tradiției lirice românești, dar deschis la frământările și dilemele omului modern, Gelu Dragoș propune o lirică reflexivă și sensibilă, în care se regăsesc teme universale: trecerea...

Conștiința rănită a neamului în „Adânci frustări”

Florina Nina Breazu

Când cuvântul scris era chemat să apere ființa națională, iar conștiința românească se zidea prin trudă, credință și jertfă, poeții și cărturarii neamului nu scriau pentru desfătarea cititorului, ci pentru a păstra vie memoria unei identități aflate mereu sub încercare, iar din această tradiție a responsabilității culturale se naște și poemul „Adânci frustări”, în care domnul Valentin Lupea readuce în actualitate ecoul durerii istorice, filtrat printr-o sensibilitate lirică profund ancorată în destinul colectiv al românilor.
   Întorcându-se spre „scrisul corifeilor latiniști”, unde, după cum mărturisește chiar textul, „se poate clar auzi / țipătul de inimă sfâșiată / din poemele de mai târziu”, autorul nu caută doar gloria trecutului, ci mai ales acea vibrație dureroasă care anunța încă de atunci fisurile unei conștiințe naționale rănite, pentru că, asemenea lui Dimitrie Cantemir, care observa cu amărăciune slăbirea temeliilor morale ale societății, sau lui Gheorghe Șincai, care lupta cu pana pentru recunoașterea demnității românești, și poetul de față alege să vorbească despre ceea ce doare, nu despre ceea ce mângâie.

Cartea zilelor noastre | Răul în varii forme. De necrezut!

Adrian SIMEANU

   Am citit și m-am înspăimântat. Realizând înc-o dată că „omu-i lup pentru om” realmente. Când răul din el se dezlănțuie furibund și nu-l oprește decât moartea. Sigur, ține și el de soartă. Unii dovedindu-se categoric malefici. Și tot mereu dispuși să lovească demonic în alții. Până vine, să zicem, momentu` să dea și ei socoteală pentru-a lor nemernicie bolnavă. Și Dumnezeu  să-i potolească într-un fel sau altul...
  Am constatat cele de mai sus citind cu interes crescând romanu` Heliei Rimoga. Despre o parte din viața Silviei Linoiu. Nu vreo frumusețe la chip, da` bună la suflet. Răbdătoare cât cuprinde. Modestă. Invidiată foc (aș zice chiar dușmănită) pentru priceperea profesională. Ce-i aduce pân` la urmă recunoaștere europeană și condiții materiale sporite. Nu în ultimu` rând un soț iubitor (argentinian de origine) și-un copil. Câțiva prieteni de mare nădejde și-o... destinație finală. Își descoperă până și tatăl prin Anglia, dar suportă dureros uciderea mamei sale de unu` dintre dușmanii ei neostoiți. Una peste alta, un traseu existențial, parțial desigur, ce ilustrează din plin afirmația din titlu. Eroina confruntându-se o vreme, nevinovată, cu suferința și durerea...

Vasile Țincaș, de la epigramă la poezia-manifest

Gelu Dragoş

Pe Vasile Țincaș îl cunosc de ceva vreme ca fiind „argintul viu” al de-acum defunctului grup epigramist  „Spinul” Baia Mare, condus de decenii de marele epigramist și parodist Ioan Șiman.
Mic de statură, mare la umor și poante, sing. Vasile Țincaș place încă de la prima întâlnire cu Domnia sa pentru dezinvoltura cu care abordează subiectele și prin stilul umoristic inconfundabil. Ne-am cunoscut la festivalul de epigrame „Fersigana” înființat de regretatul profesor Romulus Filip. O, tempora...
Mare mi-a fost uimirea să primesc volumul de poezii „La un veac de la marea Unire”, editura „Marist” Baia Mare, director Cristian Mareș, eu știindu-l pe Vasile Țincaș ca fiind un redutabil epigramist, autor de catrene și parodii.
„În loc de prefață” foarte lucid, autorul Vasile Țincaș spune: „Sunt sigur că ideile prezentate aici vor fi privite foarte diferit, de la aprecieri până la dezaprobări totale. Eu mi-am exprimat părerea despre lumea în care trăim așa cum o văd eu și așa cum prevăd viitorul, după toate evenimentele ce se întâmplă în prezent. (...) Nu toți văd lumea la fel și, de asemenea, nu toți o interpretează la fel. Unii poate îmi vor aduce critici și din invidie că așa este firea omului. Trăim...

Poezii de Lore Hoza

Lore Hoza

NOCTURN

în orașul care se învață singur, pe întuneric,
străzile sunt un palimpsest de pași,
și ai noștri cândva, în tandem.
Aerul recunoaște respirația fiecăruia,
o poartă cu sine,
înțelege golul.

Aici, frigul și căldura sunt pansament,
aplicate alternativ,
până când amorțesc.

rămân martorul propriei sensibilități.

Poezii de Mihaela CD

Mihaela CD

Colind  pentru românii de pretutindeni

Dragi români de  pretutindeni
Vreau   acum   să  vă  colind
Si prin versuri scumpi prieteni
Să  v-ajungă   al   meu    gând

Când se   apropie   Crăciunul
Răsună: O ce veste minunată !
Din suflet cântă  tot românul
Colinda   sfântă   de  altădată

Poezii de Clara Margineanu

Clara Margineanu

Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,

Poezii de Tibu Gelu B.

Tibu Gelu B.

Clipa,

"Uneori clipa trece grăbită prin ceasurile noastre,
ca un gând care ne încearcă cu tărie,
Și-mi spun că timpul nu fuge așa repede
doar ne privește altfel
când ne apropiem de adevăr.
Oricât ascundem suflețelul nostru
el se întoarce la ceea ce e cu adevărat important
ca să afle cine suntem.
Întrebările ne înghesuie lacrimile în ochii noștrii,
până când vrem să le rostim.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Doctor, fără arginți !!!

Eugenia Dumitriu

"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
 
                      Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede  şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți  și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

(5) ARTA ÎNĂLȚATĂ PRIN DEMONSTRAREA CARACTERULUI EI DIVIN. DAR NOUL SPIRIT LAIC NECESITĂ ȘI INTELECTUALITATE

Valentin Lupea

        Ecourile din părinții bisericii și referirile la ei, întâlnite la noii apărători ai artelor poetice, sunt de mai mică însemnătate decât revendicarea unanimă a nobleței poeziei pe temeiul că ea este un fel de teologie sau că teologia este un soi de poezie, sau, în fine, că poezia vine din sânul lui Dumnezeu.
          Se poate concepe ca un spirit laic să împrumute argumente din sfinții părinți, punându-le, printr-o ingenioasă transpoziție, în slujba unor scopuri laice, întocmai cum părinții bisericii erau învățați de către Augustin "să-i jefuiască pe egipțieni" de bogățiile literare cu care să-i învingă tot pe egipțieni, adică pe eretici.
          Dar, continuitatea dintre Petrarca și Boccaccio, împreună cu lungul șir de critici italieni și englezi inspirați de ei, și apologiștii medievali ai științelor sacre nu era în realitate numai în literă, ci și în spirit.
          Petrarca îi scria fratelui său Gherardo următoarele: "Poezia este foarte departe de a se opune teologiei.(...) S-ar putea spune chiar că teologia în fapt este poezie, poezie privitoare la Dumnezeu. A-l numi pe Cristos când leu, când miel, când vierme, ce fel de rugă este oare aceasta daca nu una poetica? Și vei găsi mii de asemenea locuri în Scriptură, atât de multe, încât nu mă pot încumeta să le enumăr. Căci într-adevăr, ce altceva sunt parabolele Mântuitorului nostru din Evanghelii dacă nu cuvinte al căror sunet este străin de înțelesul lor sau, ca să folosesc termenul tehnic, alegorii? Dar alegoria ce este oare dacă nu însăși urzeala și bătătura oricărei poezii? 

(4) DE LA MEȘTEȘUG LA PROFESIUNE. RENAȘTEREA COMPLETĂ ȘI COMPLEXĂ

Valentin Lupea

          Cu toate că asemenea pasaje invederează o mișcare spre libertate și cer deschis care antrena o schimbare treptată în atitudinea oamenilor față de viață și artă, ele reprezintă această mișcare în termeni mult prea contrastanți. Nu a avut loc o substituire bruscă a misticismului și a autorității cu natura și rațiunea. 
          Se punea însă la cale o altă schimbare, o prefacere mai conștientă și mai răspicată: înălțarea picturii și poeziei din rândul meșteșugurilor umile la rangul de profesiuni liberale. Această schimbare este ilustrată de eseul despre pictură al lui Alberti (1404-1472), scris, după cum declara el, pentru a înălța pictura din statutul ei inferior de meșteșug pe poziția de apărătoare și exponentă a gândirii contemporane. 
          Opinia tatălui și a unchilor lui Michelangelo, care se considerau dezonorați din pricină că tânărul membru al familiei prefera să deseneze în loc să urmeze cariera literară obișnuită, este tipică pentru acea atitudine în curs de dispariție.