Poezii de Nicolae Scheianu

Suferinţa copiilor

 

Cam pe când apunea soarele

am trecut prin câmpiile unde

aprinde zarea trifoiul roşu

 
alergau nişte căprioare pe culme şi-n sălcii

îşi ştergea ciocul de ramuri o pasăre singură

Până departe i se auzea ţipătul

în lăuntrul meu îşi aşezase cuibul

şi din trupul meu parcă ducea mâncare puilor

şi se rotea peste oameni

ca un vârtej negru de praf

 

noi încă ne emoţionăm din senin

şi ne tremură mâinile

când îi vedem fluturând aripile

 

Dar orice aş face nu pot

să mă prefac fericit

nu pot să mă alin să mă mint

căci până-n străfunduri îmi seacă sufletul

suferinţa copiilor

tristeţea lor nesfârşită ca o funie-ntinsă

răsucită prin veacuri

prin toate ţinuturile

târâtă prin curţi şi odăi întinsă pe drumuri

la marginea cărora îi aud plângând înfundat

şi paşii lor se murdăresc cu sânge nevăzut

cu sare de lacrimi.

Pe nefericirea lor s-a clădit lumea

şi geamătul lor pluteşte ca umbra

prin somnul tuturor

 

Într-un peisaj cu spini înfloriţi

 

 

Ţi-am mai vorbit despre o cameră

numai lumină de marmură

despre o punte despre un pod

în faţa casei noastre

rătăcită într-un peisaj cu spini înfloriţi-

de nunta noastră-

cu stele mari deasupra

cât globul didactic

şi treizeci şi trei de paianjeni cuminţi

risipiţi prin unghere, cu fluturi de lampă

adormiţi pe cămăşile tale de noapte

o casă de lemn cu mistreţi în ogradă

cu urşi în livadă

cu şerpi la fereastră încolăciţi pe arbuşti

curioşi să ne vadă

cu ierburi de leac lângă prag

şi în grindă

 

un fel de fericire suferindă

să se scoboare-ncet să ne cuprindă

în toropeala moale de mătase

să-ncepem noi, acolo, în uitare

un cimitir numai al nostru

un început cu propriile noastre oase...

 

 

Un rege cretan

 

Lucrurile s-au învechit de-odată

în preajma mea

cum te-ai culca noaptea - prunc

şi te-ai trezi acoperit de muşchi şi licheni

 

oriunde mă uit cineva încărunţeşte

de pe copaci cade floarea şi fructul

putrezeşte căzut la rădăcină

ceva se usucă sau face peste noapte seminţe

şi zgomotul lor în cădere

îmi răscoleşte auzul, simţurile

din vremea când - oriunde priveam

vedeam cum creşte lăstaru-n livezi

şi auzeam cum se urcă seva la ceruri

 

După atâta timp pierdut cine ştie pe unde

cine ştie de ce

m-am trezit numai cu un cufăr înţesat

cu atâtea lucruri de prisos

cu atâta trecut ros de carii

la ce bun, mi-a zis, la ce bun

dacă se-nvechesc în preajma mea lucrurile toate

de parcă aş fi regele cretan

şi orice aş atinge

se transformă în aur tomnatic

topindu-se-ncet

curgându-mi prin vene.

 

 

 

Clepsidra

 

Nepoatei mele, Patricia

 

Stă de-atâta vreme în colţul ei,

indiferentă şi neclintită - clepsidra.

Adesea, aud noaptea nisipul

curgând fir cu fir

în deşertul odăii

şi-n ochi mi se-ntretaie toate

cărările pe care am umblat împreună.

Nici nu ştiu dacă îţi mai aminteşti

cum întorceam

de pe o parte pe alta - clepsidra

într-un joc început de demult,

nesfârşit pentru toţi, impasibil şi mut.

Nisipul se strecura la fel, fată frumoasă,

numai că, pe partea mea de clepsidră

se-ngroşa pe nesimţite, nevăzut

şi eu te priveam şi ştiam.

Pe partea ta răsărea soarele

şi revărsa peste lume

aburul cald al dimineţii.

 

Într-o zi, când vei vrea

să ne mai jucăm, să întoarcem clepsidra

mă vei afla înăuntru

şi te voi privi din cupele ei

mereu flămânde, mereu gata de joacă...

 

 

Călătorie în Carte

 

Somn de animal întins pe prundiş

între mărăcini vineţii

gata să se-aprindă şi să capete grai

unde stau încă agăţate bucăţi din

rochia ta de mireasă

pe care am mai cântat-o într-un poem de demult.

vinul şi pâinea şi sarea

unor vremi pierdute la cărţi

regate şterse deja dintre file

 

Fragedă ca pulpa Tereziei cea scăldată

în lapte şi sânge

soseşte dimineaţa-n ţinut

înflorindu-ţi surâsul.

Abate-ţi privirea de la mine

şi lasă-mă să răsuflu şi eu omeneşte.

toate versurile mele pierdute

se vor întoarce şi mă vor salva

din tirania moale la care te dedai.

 

Uneori îmi zic: mă voi sui în finic

şi voi rupe crengi

te voi răsfăţa în caleaşca lui Solomon

cea din lemn de liban

 

Lângă odaia ta a înflorit via şi

printre viţele care-ţi ating părul

dă din coadă şi ţopăie

sturzul ruşinos.

 

 

Scheiu

 

Pe Valea Potopului

mai trec şi acum

corăbii de cenuşă şi scrum

şi se scufundă toate de-odată

în albia secată.

 

Nouă nu ne-au adus smirnă

nu ne-au adus tămâie şi nici

bucate alese

doar trudă şi mere de aur

în livezile dese

 

Năluci, suferinţă şi nopţi

înşirate veac după veac

la marile vremilor porţi.

 

Sub stele mari, cât globul didactic

oglindită în apa şerpuitoare-a potopului

sub învelişul galactic

stă răbdătoare şi neîmplinită

vatra bătrână a Scheiului.

 

 

Pe malul Potopului

 

Suntem cu toţii pe malul Potopului

mama şi tata, fraţii, vecinii, nepoţii

ca într-o fotografie pe sticlă:

morţii lângă vii, viii cu morţii

şi privim fiecare în altă parte

de parcă de acolo-am veni

şi acolo am merge să-ngenunchiem

să ne sfârşim în gura unui nor uriaş

între faldurile unei ploi fără sfârşit

şi vocile noastre se sting între clipocirile apei

şi viitorul curge tot deodată

şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut

 

În zadar ne facem semne, ne arătăm speriaţi

în zadar îngenunchiem şi strigăm la Dumnezeul nostru

de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd

nu ne mai aude nimeni.

Stăm cu toţii înghesuiţi ca într-o fotografie veche

pe malul potopului

morţii cu viii, viii cu morţii.