Poezii de Ada Nemescu

negru pe alb
   
biata noastră aşteptare, de răbdare nu mai ştie
margini zdrenţuite-şi poartă
în pustie...

 
visul arde noaptea nopţii, nu-i răneşte zorii vii
luminează drumul sorţii
doar tu-l ştii...
 
albe aripi, gânduri mute, gene arse de-o privire
ce-a pierdut doi sori odată-n
amintire...
 
să renasc nu-i simplu, doare! doare dorul dăruit
palmele căuş îl poartă
împlinit...
 
negrul e doar alb mâhnit, rătăcit a neuitare, floare
prinsă-n butoniera, timpului
ce timp nu are...

alb şi negru, dulce-amar, ascuţit sau plat ca luna
gândul se transformă-n zar
el hazard
şi
ea nebuna...





Septembrie vine
   
nor din nouri se adapă, cerul plânge fără lacrimă
 Nu plouă, ne stropește-o  apă
zburătăcind toţi norii ca de păpădie
 poartă a visurilor salbă !
Îndelung  visata  zi cu glas de dor dispare-n fum.
Râde cu lacrimi cerul.
 Nu plouă, e doar scrum
amăgire albă…
Am minţit, soarele a plecat!
De  ce ne întoarcem mereu
la iubirea ce n-a fost niciodată?
Nu plouă, cade rouă
în palma ta !
Soarele-i de fum, braţele-mi sunt umede
sufletul nud, inima pulbere.
 Nu plouă, doar mugurii plâng
pe aripa  mea….
Tainic gust mă cheamă e vis sau amăgire
în lumea nebună?
 Nu plouă, doar cad lacrimi.
Sunt visele  sterile!
Azi fără tine septembrie  vine!
 Râdeam cândva spunând că cifra doi
s-a inventat anume pentru noi!
jocul nu-și mai știe jocul
 biată amăgire...


sindrom
 
nu mă  mai mint de acum,
doare... ca o şoaptă rea!
nu
mă
mai
recunosc
chiar de mă număr pe degete...
mă pipăie fără rost
vremea
ce trece
fără oprire
ca o şatră de ţigani pe la porţi

îchipuite
colcăie visele nenăscute, mă dor
fără ruşine...

prunul s-a despuiat de rod
în  astă toamnă...
nu are muguri,
că-l doare peste tot şopteşte,
îl cred!

pe crengi spânzuraţi
ochi de toate culorile mă despoaie
de ultima foaie
ca pe-o carte citită
de împrumut
apoi uitată de ploaie
şi gând...

e o crimă ce mi s-a scris şi mă plâng
până ce streaşina cerului ating,
acolo e luna, muşcată
nebuna!
cum
strâng tâmpla
şi simt sub plete verzi pământul mustind,
halucinant sentiment aflat
atât de viu, ca un om pătimind!


(ne)norocit de amoc
 
…iubitule:
 
alungă-mă de unde nu-mi eşti tu
visează-mi visul şi m-alintă cu
iubirea ta făcută bici
nici să mă doară
nici…
ascunde-mă acolo unde-mi eşti
înger născoceşte-mi poveşti
alb, înalt să mă zbori
ori  păstrează-mă
ori…
iubeşte-mă întreg şi cu de toate
inventate, (ne)ştiute, visate
virtuţi apuse-n păcate
genele-ţi le iartă
poate…
doreşte-mă în pulbere de stele
să-ţi poarte sângele în vene
minuni, suav răspândeşti
pe unde treci
deci…
iubitul meu cel de toate zilele
la fiece răspântie de veşnicie
pândeşte-mi gândurile
şopteşte-le viu
să ne ştie
sărutul din palmă, surâsul din fotografie
 


curajul / laşitatea fără alternativă
   
ambiguitate spânzurată de-o stea
părea clipa ultimă
mă credeai pasăre migratoare odihnind pe geana ta,
eram doar vrabie
pe mansarda soarelui!
Însă pe pleoapa serii plânsă
păream un fluture desculţ
cu-o balama neunsă...de ajuns
sunt prea verzi firele de nalbă
semăn a salbă de-arginți
seamănă a ploaie
ce-o să ne despoaie
ce-o să doară frunza
Întoarce-te!
vino la mine ca şi cum n-ai fi plecat
mizez pe teama de păcat
pe un mănunchi de maci pătat cu mirarea mea
o mirare şi ea...
oasele le simt mai aproape
sufletul ?
îmi face jocul se pliază
ca o  şoaptă
îmi apăr genunchii cu-o palmă
să nu-mi risipesc cenuşa luminii din mine
vuietul lumii m-ajunge ca o sudalmă
doar cu tine mi-e bine
doar cu tine
dai o raită prin toate suferinţele mele
tu ignori nepătrunsul, eu eman nerozii
putem avea totul, simplu şi curat?
nimicul nu se poate împărţi, acum ştii!
două flori prea albe, pe zece,  doar zece câmpii...


recurs la identitate


m-am zidit!
sunt şi eu o ană de azi
floare încolăcită
verde
lângă ruginită poartă

sufletul îmi face jocul se pliază
în şoaptă oarbă
ultima fereastră am pictat-o! e un lan de in şi lavandă

pe unde era odată uşa
se tânguie pasul meu
asfaltul s-a mutat pe o altă stradă pe alte alei
mânjise oraşul cu false aspiraţii, trecute iubiri
umbre de tei ...călcase o lume pe ei

privită de sus
punct pe-un balansoar cu axul neuns mai sunt

privită de jos
umbră prea sumbră nedorită deajuns

privită din spate
frunză cândva verde  purtată de fratele vânt

aurie degeaba  el uitat  pe pământ
privită în faţă
nu-i cu putinţă!
am ucis ultima oglindire cu cinism
varianta plăcută a primului vis
aiurez!
ca toată toamna asta
nătângă
mi-e dor deja de mine
necunoscutul îmi strepezeşte dinţii
are gust neştiut
de necuprins
cu iz de baltă lacrimi de ploaie să-mi strângă

frustrare
revoltă
şi abuz de tăcere
                                               simt Doamne!
  încă mai caut legi să mă poarte spre carvernele mele
liniştea caldă să-mi curgă pe braţe
să-mi iubesc amintirile
ca pe cele...

totuna-i când rădăcinile sunt înfipte
în epiderma subţire
a unui suflet de unică folosintă
 
înţelepciunea prafului
 
nu osteneau fricile să se teamă
de-un sfârşit de iluzie
le pusese zăbală un hohot de râs
nechezând ca o filă tristă
se scurgeau spre-nceput
un surâs petală aduce a  amintire strivită-ntre arderi
obsesive nopţi
mirifice nopţi tot ţeseau zilele-ntre ele
una doar pierdută păzea templul iubirii
ca pe ultima zi de joi răzvrătită
frunze-şi ciobeau frunţile promiţând altor primăveri verdele
regretele ca spaimele vin se duc vălătuc
uneori nici nu simţim
ustură semnul pe tâmpla primului sărut
uituc praful rătăcit pe propriile cărări
confundă paşii
e nebun cu trup de frig
se aşază pe buze
 pe retină ca un scrum
arde-ntunericul-n joacă
lumina ne-o păstrează perlă
sfâşietor de încet limba se mişcă
minutarele zac risipite
petale negre pe albe podele
pendula-mi sperie timpul
risipit şi râsul
cândva un pistrui sugrumase tristeţea
prin albul dinţilor tăi

umărul spune adio

condiment abstract iubirii absolute

setei de tine, foame îi este
chiar poftă bizară ce creşte sorbind
din stropi oferiţi prea târziu
ce “poveste”…că nu-s efemeri
tot mai sper şi mă mint!

setei de mine, foamea nu-i treacă
nici pofta ciudată de dulce-amar
din picuri primiţi uneori ca
ofrandă…ai muls stelei sânul
crezând  “aşa-i drept”!

setei de noi, foamea renaşte
cu pofta visată cândva, aiurând
doar lacrimi păstrate în vis iluzoriu
“mansarda…iubirii ” nu-i raiul
promis,   trăind "ca şi cum"…
visăm "ca şi când "


…doar armistiţiu
 

veneam pe-o potecă,
pentru că
era frig
pe altundeva
mâna-mi începea cu binecuvântarea, restul ...
gesturi, pe care nu le pot cuvânta
mâna-şi dăinuie căuşul – e o sete care rămâne de veghe
foamei nepereche
nici
iarba n-are timp de mine, se-nverzeşte pe sine!
miezul începului ei
pâlpâie sub cearcănele aparenţelor…
eu te pândesc cu o lună
tu doar cu un soare
vezi?
avem arme egale
nu-mi goni toate adierile din plete
cruţă-mi norii de păcate…
mai lasă-mă un timp, preţ de două-trei geruri,
spaime deocheate
şi poate...
timp de-o gură de cireşe, mai lasă-mă!
– să nu mi se vadă, sălciu, neînfrunzit,
plânsul...


gustul scrumului

nu ai habar, nu ai...
departelui meu nu pot să-i fiu aproape
"raia assai" - descânt neştiut
în genuni sau pământ
cenuşa răscolită ameninţă hulpavă, iar,
biet colţul  meu de rai!
sunt flăcări peste tot şi stelele îmi ard
luceafăr - sloi de gheaţă  sclipeşti pe cerul meu,
stindard sau scrum?
Habar nu am cum
am strivit visul nostru...
ţi s-a scuturat pudra din gene?
nici părere n-a rămas, doar durere
cioburi de dimineţi nu vor putea să spele
veşnicii cu începuturi greşite
tu! tu alungă-mă de unde nu –mi eşti tu
alintă-mă să uit cuvântul ...nu!
*
vai
raiului meu i se face de moarte
îl strâng cu disperare la suflet
în palmele lui sângerânde, pâlpâie doar ale cerului toarte...