Poezii de ALEXA GAVRIL BÂLE

BUSOLA DE ALUN

Armata de petale

De la fereastra de sus a odăii

dunga de lumină îţi cade-n palmă-albăstruie

traiectoria pulsatilă o simţi împungându-te uşor

precum floarea de câmp simte

trompa catifelată a melcului.

O bătaie din aripi

futurele jucăuş se înalţă

prin perdeaua de culori

încerci să pricepi pogorământul

din ochiul cucernic al zilei

cu porii dilataţi de mirare

puștiul trufaş se trage deoparte

prin el te-a purtat destinul

ademenindu-te cu cuvinte mieroase.

Pe culmea înconjurată

de păduri sălbatice: spaima

iar îndărătul acesteia

te ascunzi tu, gonit de câinii credincioşi ai neantului

apoi neliniştea: o teamă de tine însuţi

alunecând pe culmi abrupte

se prăbuşeşte pe caldarâm

printre petale strivite:

tropot de bocanci cu ţinte

armata albastră bate pas de front

gesturile căpitanului

au însemnătatea întâietăţii.

La fereastra de sus a odăii

gornistul cu buză de iepure

sună adunarea.

Tot mai departe tropotul.

Petalele se aliniază.

Aur şi argint

Toamnă târzie-n oraşul minier

aseară mucul de ţigară

îmi încălzea degetele

fumul ridicându-se către

tavanul alb

părea un duh

abia eliberat din strânsoarea sticlei

arătătorul îngălbenit

apăsând pe trăgaci

ar fi putut duce moartea

prin împrejurimi

Duhul alburiu plutea

alunecând spre fereastră

părea o haină ce se destramă de vechime

şi, arătându-şi colţii

tânjea să iasă

să-şi caute adăpost

în galeria părăsită din coasta muntelui.

Toamnă târzie în oraşul minier

în sânul muntelui poveştile adorm

cei ce au trudit

căutând aur şi argint

sunt acuma morţi

doar stânca mai asudă prin întuneric

suspinând după aburul lor de viaţă

Duhul ciocăneşte uşor în geam

făcând vagi cercuri

se uită la mine şi, rânjind

mă invită să-mi spun trei dorinţe

eu, cu degetul

îi fac un semn obscen

şi, gândindu-mă la lutul ce le dizolvă pe toate

nu vreau dorinţe împlinite,

nu vreau glorie şi nici slavă

Poem

Lebădă plutind pe apele arzând

pe întinderile întunecate

ale fierbinţelilor ascunse

O lebădă albă pluteşte

gătul negru uşor curbat

iar capul e verde

bate din plisc uşor

cum ar bate din palme o regină-

mă aştept să cânte

o ultimă simfonie

însă nimic nu se aude

cu o răsucire uşoară

capul se desprinde de gât

iar gâtul, la fel

răsucindu-se scurt

se desprinde de trup

săltând, capului îi cresc aripu la urechi

viespe uriaşă începe să zboare

iar gâtul pluteşte

uşor înclinat, ca un gât de vioară

Din tăcere se tot ridica o şoaptă

din nemişcare se iţeşte o adiere

nici un sunet, însă.

Nici un sunet.

Casa pădurarului

Vrem tot mai multe

de la pădurea ce încă nu a înfrunzit

liniştea atârnă de streşinile căsuţei

precum plăcile cântătoare de aur

la streşinile aztecilor

cuvântul e un cerc

orice cuvânt face un cerc mare

printre arborii-n care hohotesc sevele

murmurul lor înăbuşit

adaugă încă un inel

imnuri vegetale

ce rămân tot mai ascunse

precum o iubire nepotrivită

din tinereţea unei regine

Cuvântul e o plăcuţă de aur

atârnă cântând

de genele poetului.

Chipuri şi semne

Dimineaţa în care ai văzut

pentru prima oară zăpadă

pe creştetul munţilor

ar putea fi o dată memorabilă

Lacrimi reci se preling

printre ridurile sure ale stâncilor

desenând chipuri ciudate

pe alocuri şi semne

purtătoare de mistere

Profeţii- aplecându-se cu dureri de şale

le vor mormăi cu degete boante

şi vor face proorociri:

"Până aici a fost aşa. De aici, cum va vrea Dumnezeu

Atotputernicul"

Iar nu e departe

aşteaptă ca o sălbăticiune somnolentă

aşteaptă ca acel chip

pe care proorocii nu l-au desluşit

să-i facă un semn discret...