Poezii de Anca Tanase

Prietenie

Am luat lamulţianii, urările primite,
bucată cu bucată
am căutat
tu nu erai
am întors fiecare bucată pe toate părţile
am scuturat-o, mă gândeam
că sunt urări-matrioşka

(urare în urare în urare)
şi dintr-o urare ca o duminică
ar fi ieşit una mai mică, făcută cu jumătate de gură
(ar fi fost primită)
din care ar fi căzut una şi mai mică,
aşa, cât un bob de muştar, suficient
să pot muta munţii

Am luat-o de la capăt
febril
am căutat în spatele lor
am răscolit
am săpat
deasupra
dedesubt
de jur împrejur
tu nu erai...

Am deschis uşa, poate în prag să văd
un ghemotoc de hârtie strâns în pumn
şi aruncat, pe care să scrie la mulţi ani,
oricât de sec, de inodor, de incolor...

era curat în faţa uşii, femeia de serviciu
de-abia trecuse
am alergat după ea şi am rugat-o
să-mi dea voie să caut în gunoi,
poate din greşeală...
tu nu erai

Mi-am luat mulţumescul pregătit,
frumos împachetat,
legat cu fundă neagră,
şi l-am dus la crematoriu
cenuşa
am pus-o într-o urnă, cea mai arătoasă
pe care am găsit-o
urna
am pus-o în bibliotecă,
la vedere, înconjurată
de cărţi de poezie

Aştept o zi cu/vânt...


Zodia cancerului

haosul instalat în celule
şi lungul şir al celor care pleacă...

poate-i de vină
acumularea prea mare de fier a vârstei noastre,
poate Pompeiul, poate hecatombele, poate avorturile,
poate dispariţia pieilor roşii prin convertirea la apa de foc,
poate dezechilibrul dintre-ntuneric şi lumina
tot mai scăpătată,
poate oroarea crucificării
şi acel ,,săvârşitu-s-a” rostit cu ultimul suspin,
atât de-ncet, încât doar câţiva
l-au auzit
şi înţeles

fac inventarul celor încă prezenţi
aproape toţi, şi ei, trecuţi razant pe lângă
sau urmând a trece
şi toţi Damocles, deasupra lor atârnă
sabia, susţinută de-un fir de păr din coada unui cal

... şi chinga se strânge tot mai tare


tu pleci mereu, eu te privesc plecând…

sunt locuri pe care le-am visat
în care n-am ajuns şi nici nu vom
cuvinte rătăcitoare în căutarea unei gări,
viori, ecouri şi culori
care nu-şi mai răspund

nisip în gură, ochi, urechi
nisip şi spaimă prin fiecare por
nisip şi plecări
zi după zi…
şi cineva care rămâne pe loc privind
cum se îndepărtează cel ce pleacă…

întotdeauna cineva rămâne pe loc
pentru-a se despărţi şi el, la rândul lui,
de sine…

când vasele comunicante
prin care a curs acelaşi sânge
într-un necontenit, fierbinte
du-te-vino, s-au spart,
retrage-te! zidurile
nu-ţi vor răspunde niciodată

de-atâta timp
te amăgeşti că macini grâu
de-atâta timp
ceasul tău merge înapoi
retrage-te!

un dangăt aspru
anunţă vântul  curgător
prin degete şi coaste
vântul numit după un rege - Lear
valuri de frig
scutură păpuşi de cârpă, le destramă…

nu poţi înainta printre mormane
de păsări împuşcate
şi câini
care nu primesc firimitura
retrage-te!

de ce-ai mai merge înainte
sau înapoi? groapa
îţi e de-acum săpată în liniile palmei…

rămâi pe loc! oricum te va găsi
când vine secerişul,
n-o fă s-alerge după tine! îi va fi poate milă
şi te va trece mai uşor
din acest somn
în celălalt...


Scrisoarea trandafirului rămas pe prag

noiembrie
cu orele-zăbranic
noiembrie
cu orele-cuţit
şi braţele tale
întoarse în ceaţă…
din petalele  mele
pleacă ultima pasăre,
ascultă cum latră
căţelul-pământului,
între toaca din cer
şi primul cântat
de cocoşi

noiembrie şi golul
din noi şi din jur
şi slovele ierbii
pe frunţile noastre
arsura-ntrebării
şi frigul -
răspunsul tăcerii

noiembrie
fără cerbi
şi uşi sub lacăt -
pe prag trandafirii
cu spinii lor cu tot…

se-ntrupă din hăuri
fecioarele-iele,
păgâne şi rele…
dansează, dansează
luminile negre
prin iarbă,
sub iarbă,
pe margini de tăuri…

căţelul-pământului
muşcă din lună

pe prag, trandafirul.


rosteşte-mă

în cele mai neaşteptate locuri
între un omoplat şi altul,
în cuiburile gâtului,
în palme, acolo unde
cele două linii
din care-i alcătuit uni-Versul
se întâlnesc sau se despart
ca două străzi, sau
coarnele de melc

rosteşte-mă, să nu pierd drumul
vin să-ţi aduc
anotimpurile
altfel:
o primăvară fără ploi,
veri fără praf
şi toamne fără destrămare,
ierni fără frig, doar alb scânteietor…

nicio eclipsă…

ce crezi,
vom rezista luminii?


Partaj

când te trezeşti,
în locul meu
ai să găseşti
o ramură de busuioc şi o batistă,
să nu fii singur

busuiocul
pune-l sub icoană,
să-ţi aminteşti de mine
când te rogi…

batista -
în buzunarul de la haină,
să-mi porţi cu tine
parfumul pielii,
sângele soarelui pe buze
şi urmele de sare
de pe-obraz…

îţi las şi îngerul comun,
tăcerile
sărbătoreşti, duminicale,
sunetul unic
al dublei respiraţii,
fântânile din ochi
şi trandafirul…

cu mine
merge
numai cucuveaua…


Poveste cu lalea. Sau cu narcisă. Sau cu orice altă floare.

“… şi a trecut pe-acolo un levit…”

Cineva suflă în lumânare.
Un copil azvârle o piatră şi sparge felinarul.
Un trecător indiferent scapă o floare în noroi.
Un visător de cuvinte, culori şi cântece vede floarea, dar, ca să nu-şi murdărească mâinile - sau versul, cântecul, culoarea -, închide ochii. Într-un târziu, trece pe-acolo un om obişnuit,
Ridică floarea, o spală şi, ajuns acasă, o pune în vază.
Floarea îşi revine.
Sau nu.
Dacă nu-şi revine, îi culege petalele cu grijă şi le aşează între filele unei cărţi.
Ori de câte ori va deschide cartea, se va întalni cu floarea, prin petale.
Sau cu pulberea lor.
Sau cu urma lor.
Sau, măcar, cu altă culoare a hârtiei.