Poezii de Anca Tanase

Omul acesta e trist

pentru că timpul pentru râs şi timpul pentru plâns nu sunt egale.
pentru cuvintele frumoase neacoperite de fapte.
pentru că aude mereu “nu-mi place să rămân dator”... şi cel care o spune plăteşte şi trece mai departe.
cineva iubeşte şi altcineva se lasă iubit - bonus pentru a nu mai fi dator.
miracolul întâlnirii, omul trist îl plăteşte cu roşu . până la ultimul strop.
îi rămâne violetul, pe care nu-l vrea nimeni. ei, şi?

omul acesta e trist. ridică din umeri şi spune ,,ei,şi?”.
universul se stinge cu fiecare ochi care se-nchide.
se-ntoarce în golul din care-a fost chemat.
nu plânge şi nu ridică din umeri.
acceptă.

am pierdut cheia casei. am vrut să refac drumul, s-o caut, dar dispăruseră străzile.
am întrebat pe unul şi pe altul, dar umbrele nu pot să răspundă.
fără cheie, visele în culori se retrag şi ele.
cheia era a ta şi-ai luat-o înapoi. mi-o dăduseşi doar cu împrumut. ei, şi?
ca să fie vin, strugurii  trebuie să treacă mai întâi prin teasc.
zdrobire necesară.
pereţii albi, curaţi, niciun cal verde nu mai galopează.
gustul de cenuşă al orelor.
şi roţile. roţile care trec indiferente peste câini, oameni, păsări, de-a valma.
cenuşă şi zadar, acelaşi lucru.

doar macii continua  să ardă şi după ce nu mai sunt. ei, şi?

cele mai frumoase poveşti le spun apele.
le-am întrebat şi pe ele, dar au tăcut, nu mai ştiau nicio poveste.
ruşinate, au intrat în pământ.
le-aud cum susură, vor ieşi din nou la suprafaţă când ochii mei se vor închide.

omul acesta e trist.
se reazemă de-un zid şi zidul e moale ca o gelatină.
pe-o bancă, cineva a uitat o carte. ,,Greaţa”. de Sartre.
transplant de sânge, de la sepie la om.

la rândul lor, medicii-şi cer scuze şi ridică din umeri.

singurii care nu ridică din umeri sunt peştii, bine ţintuiţi pe cruce.


Oi negre pe câmp alb

scrie în stilul ei sec, brutal
şi despuiat de ornamente,
prin care-adie, rar, un fior vag
şi desuet
de romantism

scrie furibund, pe măsură ce
se strânge laţul

scrie şi se gândeşte când/cum/de ce/şi unde
au dispărut
creşterile bruşte de temperatură,
accesele violente
care-o storceau ca pe o cârpă, de puteri,
dar datorită cărora, paradoxal,
era
din ce în ce
mai vie

scrie
pentru nimeni, cu speranţa
că turmele de oi
cu lână neagră, ca nişte pete
de sânge închegat, împrăştiate
pe zăpadă, o vor însoţi
când trece puntea
şi vor pleda
în apărarea ei.


Într-o zi

se ia de la tine poezia,
se ia de la tine rugăciunea

rămâne cumpăna fântânii, scârţâind
lemnul uscat, şi trist,
şi ros de cariu...

ce-mi spui tu, firule de iarbă?


80
(,,viaţa omului e 70 de ani; cu voia Domnului, 80; iar ce-i peste 80...”)

o cameră
cât suprafaţa unei ghene
un pat, o masă
şi-un sicriu
rezemat de zid, acoperit
cu un cearşaf

scârţâie uşa,
scârţâie trupul
căzut în sine ca-n fântână

trudă şi durere,
decorul ultimului act.


Quo vādimus?

pisezi într-un mojar petalele
uscate
ale celei mai nespectaculoase cu putinţă
flori
(deşi nu există aşa ceva)
amesteci praful
cu balegă proaspătă
şi scuipat

constaţi cu stupoare
că niciun orb
nu-şi recapătă vederea.

Poezie este

asfaltul ud, noaptea, în lumina felinarelor și a corbului care-i veghează tăcerea.
 
spaima de a ne trezi fără cuvântul arzător al dimineții .
 
timpul plângând când nu mai are ce să roadă și țăndările corăbiilor pe care refluxul le întoarce-n mare; alunecarea peștelui, plutirea corăbiei, rostogolirea valului.
 
inima răsculată împotriva “veşmântului de piele”.
 
culoarea neculoare a cenușii.
 
“Bună dimineața!”,  când îl rosteşte trandafirul.
 
căderea din turn, ca un luceafăr rănit.
 
să pribegeşti desculț, prin cerul deschis, cerșindu-i un cuvânt, o silabă, sau măcar o literă; dacă nu primești, transforma-ţi singur în cuvânt sângele și străvezimea mătăsoasă a privirii.
 
 curcubeul, când își împrospătează culorile din fluturi.
 
 tăcerea, când îi pui în deget un inel și te  juri pe luna nouă.
 
 zăpada în penele bufniței albe.
 
Câteodată, cântecul se oprește și tu asculți sunetul fântânii rămasă fără apă.
Ca o pasăre de pradă, gândul își caută hrana peste tot: în ferestrele deschise sau nu; în cerșetorul din faţa uşii, acest alter-ego al tău. Pentru că și tu ești cerșetor. Ceri mereu ceva; dar cine să te audă când toți sunt ocupați cu cerutul? Mai e puțin și aerul va începe să crape de atâta cerut.
 
Ți-ai bea lacrimile, dar sunt prea sărate. Ți-ai înfige dinții în beregată, dar o instanță supremă nu-ți dă voie. Și te abții, ca să nu pierzi safirul cel mai pur.
 
Într-un târziu, te ridici și pleci să cauți sub pietre în deșert. Știi că El te așteaptă sub o piatră.  El, Cel care nu știe decât să dea. Pe Sine.

Vederea celor nevăzute

… şi, în final, nu va mai fi decât o spirală cleioasă, oarbă, care se târâie pe mine…
… şi cârtiţe pe funiile sângelui…

Tu-mi ceri să cred vederii celor nevăzute,
să mestec încontinuu acel frumos şi vechi cuvânt, “nădejde”,
până-oi simţi dulceaţa pe bolta palatină

…cele mai frumoase au fost risipirile, gardurile căzute şi uşile date de perete…
…vîntul şi eu, vorbind până la contopire-aceeaşi limbă…
…cel mai frumos a fost imprevizibilul…
…căderile în simfonii de roşu…
... şi apa mărilor crescând din ochii noştri de pământ…

Tu să nu uiţi
că pe fiecare călcâi există-o frunză
şi cineva care loveşte fără greş;
pentru fragilitatea noastră să ne ierţi,
să nu Te dezici de Tine

… ce spui? că mai e loc de apă-n mări?
… că încă n-a venit momentul să mă iei în braţe?
… şi că mai am de străbătut şi un al doilea frumos şi vechi cuvânt, “răbdare”?

…că pot să-mi curăţ rana,
doar atingând-o
de a Ta ...