Poezii de Anda Petrache

Pădurea de fag

O pădure de fag este timpul meu când îl urc, 
o pădure ce are în brațe 
anotimpuri ce scaldă pământu’-n culori 
și îmbracă în alb frunzișul de gânduri 
când ceasurile zilei se îndreaptă spre mâine.. 

Trec zilnic prin poieni înflorite
și păsări venite la cuiburi prin crengi,
îmi cântă un tril care urcă-n arpegii
povestind despre zări străbătute în tihnă,
despre ziua de astăzi, despre ziua ce vine...

Și apele curg prin pădurea de fag, 
urmându-și ursita - o cale aleasă de El
și murmură încet când pe cer curcubeie
apar să vibreze, alături de nori.

Mai plouă și acum – picături de cuvinte
se preling visătoare printre crengi înspre ape
ce susură lin, amintind de nevoi...
E nevoie de apă, să ude pământul,
să curgă la vale, s-adape ogorul,
să spele o umbră,  netezind poate o stâncă
sau un gând poposit pe un mal fără umbră, 
e nevoie de pace, să se așeze în noi și-n cuvânt...!

Merg încet prin pădurea de fag 
cugetând că nicicând nu sunt singur
și de se-ntâmplă vreodată să cad
toate crengile sări-vor deodată
să mă prindă de brațe, să mă-ntrebe cum sunt... 

O pădure de fag este timpul meu când îl urc, 
o pădure ce crește pe dealuri, la poale de munte 
și cânt pe poteci bucuria de-a avea lângă mine
o pădure de oameni – 
o pădure de fag ce mă ține de mână... 


Și ce dacă...

Ce dacă taci, eu tot îți aud gândul 
cum urcă încet cărările spre noi,
poteci întortocheate care ne cheamă pașii 
să meargă împreună, să ne luăm de mână...

Ce dacă îți ții tâmpla plecată peste șoapte,
peste cuvinte simple ce-și caută perechea...
Dacă le ating cu vorba, le simt cum se alintă 
și vor să-mi șadă în palme, să le deșir povestea...

Ce dacă îți ții obloanele plecate 
peste lumini ce scapără în privire...
Le simt cum mă ating și-mi pun pe umeri mantii 
ce-mi răscolesc trăiri și stări contradictorii...

Le las să urce în valuri, să mă coboare în trepte -
iscoditoare, repezi - culoare și întuneric,
mai blânde, mai discrete - amnezice vremelnic.
Le las să mă colinde, n-am cum să scap de ele...

Ce dacă nu vorbești, îți simt în plete gândul 
cum se strecoară încet, cu trena-i mătăsoasă...
Ascult părerea lui, zâmbesc când îmi convine
și mergem împreună, ținându-ne de mână...


Și poate că...

Și poate că-i aievea că te chem
deși cuvintele rămân tăcute, seci,
în gândul meu rămas fără ecou,
udate doar de-o ploaie ce-a trecut 
ca un accelerat pe lângă un peron...

Și poate că-i aievea că te strig
(deși în mintea mea, chiar te strigam!)
și pașii tăi nehotărâți se întorceau...
Dar nu știu dacă într-adevăr mă auzeau
când picăturile căzute pe asfalt 
le împărțeau cuvintele de dor...

Și poate că-i aievea că-mi doresc 
să mai rămâi un pic, măcar un ceas
să dezlegăm din sensul lor perfid -
al clipelor ce-n urmă au rămas
să creioneze amintiri pe un nor,
amestecate în semn de bun-venit 
sau bun-rămas al zilelor ce-au fost...

Și poate că-i aievea că nutresc 
un sentiment fără marcaje roz,
dar te visez și nu sunt de acord 
să-mi tulburi liniștitele cărări 
ce în spirală urcă fredonând 
mulțimea primăverilor în care cred...

Și poate că-i târziu sau poate, nu,
chemările ce aleargă, să le auzi...
Dar vorbele n-au glas și nici ecou 
deși le-aud cum se lovesc de chipul tău
privindu-te în ochi, zâmbind încetișor...

Te vei întoarce, dacă îți dau un semn...?!



Bucăți de cuvinte

Am cules o bucată de timp 
și-am lăsat-o împreună c-o bucată de suflet 
pe o frunză, pe bancă,
sub un cer fără pată, liniștit și albastru...
S-au uitat un moment în adâncul din mine
și-au zâmbit...
De atunci stau mereu pe aproape
și le-ascult cum respiră adânc, împreună...

Am cules mai apoi curcubeul 
ce urcase pe-un petic de cer după o ploaie de vară,
inundând câteva sentimente 
fără rost ieșite din casă...,
și l-am pus împreună cu un gând mai apatic,
încâlcit în părerile gri
și am pornit să îngân melodia rămasă-n vinil
de pe vremea când eram doar de-o șchioapă...
A trecut doar un pic și am văzut umbrele lor 
împletindu-se-n cântec...

Am cules mai apoi bucăți de cuvinte...
Se opriseră din rostirea întreagă a prezentului lor
rămânând agățate în ciorchine...
Le-am lăsat să respire împreună cu bucata de suflet 
adunând de pe cer curcubeie ...
Și-am zâmbit!


 Cea albastră

Astăzi mă prefac că-s floare,
mâine mă prefac că-s vânt
și-mi deschid râzând în soare
gândurile colorate 
și mă plimb printre nuanțe, 
ba cântând, ba alergând 
ori rostind în gând poeme,
pe sub frunzele de nalbă.

Astăzi mă transform în vultur, 
mâine sunt o ciocârlie
și-mi deschid râzând spre ceruri 
aripile, visătoare...
Azi planez prin înălțimi,
survolând păduri, poiene,
mâine, cânt într-o grădină
sau în crâng, prin luminișuri,
ce m-ascultă, mă dezmiardă 
cu ecouri prinse-n triluri.. . 

Astăzi vreau să fiu albastră, 
mâine mă îmbrac în verde,
să mă poți numi speranță
să mă poți cuprinde în brațe, 
sau să mă transform în fluturi...
Ziua să dansez în voie,
printre flori, printre cuvinte, 
seara să m-așez pe gânduri 
și la tine, lin, în brațe... 

Astăzi mă prefac că-s floare,
mâine sunt o poezie.
Astăzi sunt o ciocârlie,
mâine mă transform în cântec...
Asta-s eu... cea mai albastră!