Poezii de Anne Marie Bejliu

dezvelit de propria-i condiţie


melcul a depăşit baza dealului
.................................................
melcul a depăşit jumătatea dealului
..................................................
întoarce gândul de pripas către bază
pe creasta dealului, nimeni

melcul urca pe deal sub soare
fără cochilie
o vânduse primului trecător pentru un pas în plus
cândva foarte curând
va coborî fericit într-o înserare a gândului
că este simplu melc

cineva i-a spus că a urca este un verb simplu
nu l-a crezut
a lăsat pe trupul crud o singură spirală ca amintire
melcii nu-şi uită rădăcinile
poate că nici iepurii
asta urmează să aflu de la melc
atunci când se va trezi iar
sub o cochilie de piatră
dar de la prezent trecutului
ca o amuletă a curajului de a pipăi
verbul "a încerca" prin propria tărie
urcuşul către niciunde


tăcerea lor e vie

m-am răzvrătit şi nu mi-a fost prea bine
printre zăpezi noroiul l-am văzut
l-am luat în palme şi-am gândit anume
la lumea asta fără de-nceput

ei au uitat ce-i lacrima de rouă
şi s-au umplut cu ei în locul Lui

când să adorm eu l-am văzut pe tata
în candelă uleiul s-a sfârşit
mi-a spus: lumină, Ani! şi am pus iar iarăşi
un strop din trupul lunecos al vieţii smuls
din braţele banalului şi al iubirii mărginite

mi-e dor de el un dor fără sfârşit
mi-e dor de cer de viaţă călătoare
simt gratiile coliviei adâncind
în piatra de-ncercare ascultarea

tăcerea lor e vie a mea-i la început
şi peste toate frica asta doare
o pot învinge nu elimina
în ea sunt toată fir de lumânare
ard crucea din spinare ea se reface-n grabă
o port cad mă ridic ascult şi tac

uimirii tac spre bucurie viaţa îmi şopteşte
că voi ajunge cândva în acel punct
în care toate-mi vor părea şi simple
şi-un circ anume inventat spre-a-mi fi

bagheta cruce-a magului din ceruri
iubire din iubire renăscând


zidul şorţul gândul emoţia


liniştea brazdei
prin zbaterea seminţei
drumul plugul orbul
coarnele tăcerea
şi rana cuvântului nerostit

cel dintâi în care literele
râd ca seminţele de grâu
în palmele de abur
ale Domnului

liniştea spicului
înaintea treieratului
înaintea coacerii pulberii de vis

bucuria rotundelor azime
lacrima cerului zâmbetul brazdei
între apus şi răsărit
numai răni lumina lunii

felia de lună
risipită nopţii jalbă
rămâne viitor papirus al durerii
prin toate umbra pasul şi-l lasă
zidul şorţul gândul emoţia

jocul copilului fără copilărie


punct şi de la capăt

zbate mâna evantaiul
aşa cum degetele apasă pe fiecare clapă
a unui pian bătrân
aerul creşte în chipul încins
cuvântul se zbate

punct şi de la capăt strigă regizorul
fâşii de lemn pictate învelesc pruncul
mama îl apără chiupul rostirilor e găurit

zbate mâna evantaiul
aşa cum ochii agită gândurile
ca nişte clape ilizibile ale unui pian bătrân

rugina taie măsura cheia se pierde
aerul creşte în chipul încins

punct


inima vede mai bine cum


alunec pe sfoara de ceară a Icarului
din aripile lui retopite-au ieşit pui
ca un zbor visat simt totul
şi continui să ating cu tălpile arse pământul
azima cerului mă îndeamnă să fiu oarbă

inima vede mai bine cum

dintre toate tăcerile
cea mai frumoasă e a lui Dumnezeu

uneori şi a mea pare măiastră
ajută colţurile buzelor să fugă spre jos
o arcuire nu supărare sfântă tăcere
şi gândul că poate odată celula
sau colivia prezentului se va deschide

iau o gratie de ceară scârţâi umbrei un vers
ea îl ia în pumni
îl mărunţeşte tandru şi-l risipeşte

alunec pe sfoara de ceară a candelei
privind transfigurată dansul flăcării

sfoara aceea mă prinde mă anină de prezent
şi mă uită
mă uită ca pe un liliac prea viu
pentru a-şi pierde zborul
cu aripile lui
ca o îmbrăţişare ciudată spre infinit
fără a fi terminat conturul finitului

mă trezesc sau se trezeşte în mine punctul
ca o cheie fără cap
loveşte gratia de ceară iese o filă prelungă
şi dansul
dansul flăcării continuă
continuă...


tot iepuri sunt

totul alunecă
pe suprafaţa emoţiilor
când mă războiesc cu mine însămi
ridic praful memoriilor
lăsate departe de tot ceea ce
tot definesc a fi gesturi
mă răzvrătesc atunci când cuvintele
o iau razna pe câmpii neumblate
le strig
folosesc hamurile lungi sau scurte
ele tot iepuri sunt
iar când câteva se unesc
râd alături de clovn de încercările de
a-mi aduna mintea şi trupul
şi inima şi sufletul
într-o singură câmpie
spectacolul poate începe mai ales atunci
prezint povestea încâlcită a căutărilor
de câteva ori
până când
coiful ascuţit apare şi spune clar totul
de la început până la sfârşit

sfârşit? care sfârşit?


film rol eu


- dezbracă-mi umbra puţin, Victore!
- de ce?
- nu ştiu cine sunt: ea sau eu?
..............................

dacă aş fi cu totul alta
greu mi-ar mai fi să mă trăiesc
aşa că aleg
zbuciumul acesta înfricoşat
între a mă accepta aşa cum sunt
şi a fugi uneori din mine
închipuindu-mi că
ştiu să visez

peste toate
cineva aruncă acid
altcineva lasă baza întreagă
apoi sparge piatra
apoi ridică sau
orizontalizează şi mai mult
apatica mişcare
până când
reuşeşte să atingă
tălpile perfecte
ale staticii

acolo sunt şi nu sunt
acolo plâng şi râd
acolo albul şi negrul
realizează o peliculă densă
în care dacă aş fi cu totul alta
n-aş mai primi nici un rol

aşa că
acolo încerc să fiu
acolo zâmbesc între râs şi plâns
acolo sunt clovn şi eroina unei tragedii
joc actul neterminat al vieţii
acolo vreau să fiu
şi tot acolo încerc să mă accept
să mă trăiesc
aşa cum habar nu am că sunt


întreb dimineţile

de ce nopţile sunt atât de albe
atât de lungi încât încep
să-mi simt trupul de liliac
trăind răsturnat şi aninat
de propriile-i gânduri

printre stânci îmi ridic frazele
le arunc odată cu vulturul ghearele
şi ciocul puternic învechit
în care noutatea transformă întregul
aproape în aceeaşi filă repetată la infinit
până în vârful căderii coasei

deschid aripile şi mă arunc toată
într-un vers al nimănui
după ce
ca printr-o sită de foc
mă cerne viaţa
pas cu pas

răspund dimineţile
regăsind tropotul cerbului
la începutul transformării
din amforă în spirala
pe care magul o păstrează strâns
într-un pumn
în care mă reîntâlnesc uneori
păstrând pulsul lui
ca pe al unei existenţe
alta decât ceea ce încerc acum
să înţeleg


încă n-am ucis nimic
- scriind -


m-am înşelat
ceva în mine striga mereu să scriu
şi din toate cele lăsate de Dumnezeu
în spatele şorţului acela alb
am găsit câteva taste un creion neascuţit
şi o frântură de paranteză

viaţa mă răsucea pe toate părţile
am zis ho! nu s-a oprit
mintea mi-a luat-o razna. visez şi acum că
mă rog în versuri
nu-mi spun poet îmi spun că sunt cea care
se vindecă de multe

una e durerea alta e singurătatea
şi alta e frica în care le regăsesc pe toate

cred că nu ştiu să iubesc şi totuşi ceva
mişcă în lăuntrul meu
ca un şarpe sau ca o clepsidră plină de pietre
pe care sper că odată
voi reuşi să le transform în nisip în apă
sau în aerul pe care am uitat să-l respir
într-un joc ciudat în care
vreau şi nu vreau să exist

acolo departe de toate cineva strigă
nu aud dar ascult. nu înţeleg şi totuşi ceva
în mine strigă şi înşiră litere

am umplut fereastra de icoane

umplu pervazul de rugăciuni
cerul adună tot

păsările încă mai pot zbura
iar toamna tot vine

înseamnă că nu greşesc


schimb sensul călătoriei


a verbului care defineşte
umplerea amforei
cu apa vie a bucuriei
de a descoperi
peşteri tot mai adânci
virginele timpuri ale fiinţei

revin

schimb sensul călătoriei
închipuindu-mi că mă cunosc
apoi
las să curgă totul invers
până când
cineva sparge timpanul verbului
a călători

şi atunci

ca dintr-o eroare a
dumnezeului uituc
devin piatră

din piatră umbrele ies
oameni
prin frunze melcii-mi pierd
gândirea
o filă cade în nisip
iar eu zidesc
zidindu-mi firea
castelul orbilor pe pisc

înalt e muntele de vorbe
când verbe dorm
uitând ce sunt

tematici grele pasc adverbe
când relative când de timp


el a curs eu nu

m-am răzvrătit degeaba
când priveam aproape în gol

oglinda era a mea
eu eram acolo

numai un punct se agita
să devină cuvânt
a devenit. gând
apoi a curs
eu nu


între infinit şi finit


retragi gândul ca într-o scoică
strângi toate firele de cuvânt
nenăscut

laşi să curgă prin tine
lumina creatorului
laşi mâinile să aştearnă
imaginile sensurile
muzica simplă sau simplificată
între a fi şi a
rămâne pe pajiştile virgine
între cer şi iarbă
ca o pasăre nelămurită
între a fi zbor
sau numai forma zborului
neîntrerupt
spre lumină prin lumină
în lumină

când începi să înţelegi
un strop din ceea ce eşti
cel mai simplu este să curgi şi tu
odată cu propria-ţi lumină
creatoare

când atingi filele albe
nimicul să te împresoare până când
din tine
nu mai rămâne decât
esenţa nimicului
pe care l-ai ţinut strâns în pumni
răvăşind gratiile fiecărei colivii
a vieţii
a umanului dornic să te strângă
în cercuri tot mai mici
ale unei false creaţii comune

cândva vei uita de toate
- şi sigur în clipa creaţiei uiţi
să fii ceea ce nu eşti -
te vei regăsi pe pontonul de iarbă
pe care cineva
din foarte înaltul spaţiu al cerului
l-a aşternut zăgaz
frământărilor tale interioare
de acolo devii zbor şi piatră de scoică
într-un verset al unei rugăciuni
din trei cuvinte
ca un văl care te apără
şi dincolo de el
răul lumii
nu mai poate călca frontiera soarelui

(Numele Tău, Doamne)


citesc de pe marginea drumului


nebunia paşilor
uitaţi file de poveste într-o carte
prelung lăsată să curgă

şi atunci

ca o linişte prefăcută
îmi aştern sufletul sub tălpile timpului
când timpanele lui surzesc
la glasul tăcerii împlinirii

pentru că fiecare trăire
are un glas al tăcerii
pictorul şi sculptorul smulg rând pe rând
aripile privitorului
apoi
se apucă de treabă cuminţi

citesc de pe marginea drumului
propria-mi cale

câte un fragment îl înghiţi tu
clovn al cuvintelor nerostite
odată cu flăcările
înfăşurate pe băţul gros
al metaforelor vieţii

orbesc şi renunţ la a mai citi
de pe marginea drumului
nebunia paşilor
uitaţi de artist înainte să lase
dalta cea mai fină să cadă
pe piatra sau lemnul

sau
când tot el
chemat de nuanţele firii
lasă penelul să danseze calm
pe pânzele (auto)cunoaşterii

nu mă recunosc
în niciuna dintre operele de artă

chipul meu cere răbdare
pentru a fi definit
apoi cioplit
şi în final diluat
până la dispariţia frământărilor

două cearcăne stau de strajă
seninului interior
până când
şi ele devin simple amintiri
în ochii privitorului
ameţit de cotidian