Poezii de Anne Marie Bejliu

când Te vom culege, Doamne, din noi?

sunt ca o brazdă arată peste măsură
în chilia unui pustnic în plină rugăciune

câmpul i-a cuprins tâmplele
acum înfloreşte cuvântul
singurătatea răsfoieşte cărţile vieţii

creşte frica apoi se stinge într-un semn rotund
pe spatele metaforelor câte o candelă se aprinde
unge gândul aşteptarea
cu zborul păsărilor ameţite de prezent

câtă tensiune, Doamne!
câtă tensiune a cuprins omul
şi pământul deopotrivă
într-un acum ca un fulger al încercărilor
întinse pe pânza creaţiei Tale!

iartă-ne, Doamne,
că suntem păsări căzute din pieptul Tău!

rugile noastre nu mai cuprind parcă
răul făcut de noi înşine
aripii de zbor a prezentului

câte umbre, Doamne, deasupră-ne
şi câte note ale falsităţii aud
de câte ori vrem să deschidem porţile mântuirii!

în noi arde cuvântul iubire
ca o flacără lăsată aproape de gheaţa delăsării

când ne vom trezi oare
dacă alegem mereu
somnul întunericul şi batem palmele aiurea
între a fi şi a pleca veşniciei gheb?

râd umbrele de noi şi încing hora cunoaşterii
în centru ne aflăm dezorientaţi de propriile erori

când Te vom culege, Doamne, din noi
şi privindu-Te
să-ţi învăţăm tăcerea înţeleaptă
pentru a cuprinde infinitul Iubirii Tale? când?




de ce mai rămân? ce mai aştept?


încă o tâmplă pulsândă şi muntele devine ea
mă împresoară tandru

învăţ odată cu pădurea însigurarea
 apoi
câte o pasăre îmi flutură fericirea prin ochiul de cuarţ
al verbului "a fi"

mă întâmplu tâmplă zvâcnindă între două ziduri albe
unul al inimii
celălalt al sufletului pe care
l-am trădat de infinite ori
lăsându-i minele de viaţă descoperite
 în plin răsărit
după un amurg şi o înserare
întunericindu-mă cu totul

recunosc

am sărutat nopţile albe în colţul ochilor
adânc inseraţi pe piatra iubirii

apoi

ca o trădătoare a întâmplărilor
am luat rând pe rând încercările
 la judecata unui interior zdrenţuit de îndoială

şi câte îndoieli am înşirat pe aţele timpului
tot atâtea erori am reuşit să rotunjesc
 ovalizându-mi destinul sau ceea ce
singură am înfăptuit orbind

în fiecare copac
un inel poate fi o clipă de uitare
şi când păsările râd în trilul lor
 e semn că acolo am cuprins la piept un vis
 apoi
 l-am lăsat să cadă neputincios
 rădăcină a unui alt şi alt vis

prada s-a împlinit. coşul e plin de roade
de ce mai rămân? ce mai aştept?
poate tăcerea, Anna... poate tăcerea…




femeia din mine numără anii

un gest viu sau o scăpare
printre păpuşile din depozitul de umbre

deschid încet uşa copilăriei şi
retrăiesc iubirea temătoare
de acele chipuri mereu aninate
de o singură atitudine

clipirea pleoapelor mă intrigă
desfac fiecare capăt de cuvânt
ca pe o păpuşă a unei copilării
a adultului

rămân şi eu cu privirea fixată
pe un singur punct

alunecă gândul din toate câte mă definesc
pe curbura vasului căruia
femeia cu ochi de curcubeu îi zâmbeşte

fotografia nu înşeală
cineva, odată, demult,
zâmbea rodului mâinilor

pasărea de pe umărul drept
tot în mişcare a rămas

pe umărul stâng
femeia din mine numără anii
unu doi trei... o sută de ani
şi umorul nestins

da. sunt atât de mult rămasă
în urma bucuriei încât
aleg să privesc zborul unei păsări care
sigur nu mai trăieşte dar
cuprinde atâta viaţă în ea
încât

mă aştern cuminte în propria-mi formă
şi rămân la gesturi
gestul viu mă înveleşte uşor cu iubire
în frigul acesta care îmi fură liniştea
odată cu frisonul mamei de seară




mă reînnoiesc mereu

infidelă perisabilităţii trupului
mâncător de carne şi ierburi
de povârnişuri abrute pe care pasul
le desenează cuminte
 în propria talpă golită de încercări
umplută cu aerul unui munte necunoscut
din creasta căruia
răsună cornul unei vânători de gânduri curate
nicicând amânată

mă reînnoiesc mereu
simt asta deşi totul îmi pare acum învechit
chiar şi gestul de a împrumuta cuvinte
 din care verbele să ţâşnească obligatoriu
 cu certitudinea inexistentă a unei împliniri
promise demult mie însămi
de a pleca
odată cu ultimul punct
cu ultimul arc
cu ultima săgeată
a sinusoidei pe ale cărei alunecări mă înscriu
sau am fost înscrisă
înainte să învăţ a respira
aerul pământului care sunt

rămân în urma reînnoirii
şi mă privesc

dezamăgirile curg şi totuşi
undeva
rămâne fărâma de bucurie că exist

habar nu am de ce bucurie
dar aşa simt de câte ori
privesc noul acoperământ de metafore
 pe care încerc să le înmulţesc
cu slaba-mi gândire

lentă trecere printre litere
 cu verbele aninate de gât sufocată de mine însămi
eliberată zi de zi
de ruga ierbii amare
către cerul interior

mă reînnoiesc mereu
învechindu-mă




trăsnită şi fulgerată, scriu...

cu cinci timpi înainte de ziua de naştere
număr filele scaunele mesele la care
sau pe care
 mi-am lăsat pumnul să cadă ilizibil
peste tot ceea ce a fost este
 şi atunci
povestea reîncepe de fiecare dată
cu o eroare trăită
 pe acoperişuri de încercări

nu mă tem de erori
mai mult mă tem că nu le voi mai surprinde
atacând porţile unui rai
 în care iadul se scaldă rânjind
pregătindu-mă pentru altă
şi altă victorie închipuită asupra mea

uite un pas şi altul
cum se desenează singuri în nisip

tu, Profesore, ridică piatra
apoi ia dalta sau poate că vrei
pensula cea mai fină
pentru o ultimă tuşă a poemului nenăscut

vorbim de ani buni şi n-am ajuns încă
în gara cu două steaguri zdrenţuite
unul e al meu celălalt al tău

hai să ne jucăm de-a orbii
 (oricum suntem)
care schimbă între ei steaguri zdrenţuite
 - metafore ale vântului prin glezne
când panatalonii sunt prea scurţi
din cauza apelor drumurilor prin care
paşii aceia de care spuneam  trec şi fură
 culoare soare răsărit apus amurg
apoi
dau de pământ cu cheile nopţii

de câte ori te trezeşti noaptea, Profesore?
de câte ori umpli filele cu sufletul tău încercat?

hai spune-mi măcar odată
apoi tac
întrebările oricum curg prin mine
 nepăsătoare

îţi voi aduce armura înainte să pleci spre mare
pentru că tu eşti picătura de mare
 din inima mea

şi
toate costumele de teatru încercate
până acum
 te-au dezvelit încetişor râzând

să fii tu o fărâmă din clovnul meu interior
sau poate că
 filozofez fără şir într-un sf al realităţii
de dincolo de măşti

oricum pe tine te păstrez
în umbra unui răsărit
departe de cotidianul care
muşcă adânc hotarele vieţii

hotarele unui prezent în care
cu greu mă recunosc a-mi fi
apărător

Profesore,
înainte să te cuprindă marea
ţi-ai jurat să rămâi tot un mister?


s-au înțepat cu lumină

s-au umplut de verbe goale
apoi
au lăsat sub soare roadele toamnei
să-și cuprindă singure esențele
la fel cum viața lasă ființa să tremure
 sub propriile gesturi

toate sunt
răsfrângeri de ramuri peste casele golite
acum scrum
din scrumul gândurilor umanului

când rana va trece
și scrumul va rămâne amintire
într-o scrumieră a lacrimilor de crocodil
se vor umple cu lumină adevărată și ei

până atunci

măștile împiedică metafora
 să se nască arzând
pentru o nouă cenușă
a radicalului de zbor
printre fracții de iubire

te vei revanșa într-o zi

când umbra ta va cuprinde în ea
tot soarele cuvântului iubire
el va răsuci flacăra lumânării spre tine
 te va aștepta
va reînvăța tăcerea rostirii intense

la un capăt de drum
nici gândul nu mai lasă metafora
să alerge

o prinde la piept apoi
o desfășoară lumină
 deasupra cuibului gol

dorul macină zi de zi anotimpurile

apoi rămâne aninat de aripile
nevăzute
ale îngerilor copii


ca o toamnă nesupusă cerului
pasărea pleacă
cealaltă rămâne sub ploaie tremurând


peste toate tăcerile
blestemul mereu viu al coasei
leagă toate păsările din inima mamei când
îndoită în trup
caută căldura unor trupuri fragile
inexistente

în cuiburi de viață pustiul așteaptă

glas de copil tace și tace adânc
strigă frunza întoarcerea
el, ei pleacă mai departe umbrindu-mă

ca un colț de troiță arzândă cuvântul iubire
dezleagă umbrele la răsărit
le închide în spatele porților unei nopți nesfârșite

pe ea inserată zace întrebarea: de ce?

de ce atâta singurătate macină toți copacii
sădiți de mâna mamei de inima care
atât de plină
revarsă iubire pământului de acum
un mormânt o candelă aprinsă veșniciei drum

se sperie timpul de băşcălia socială

cuvântul ca o iederă
strânge sunetele omului între spirale
apoi glăsuie din frunze:
- adânc rădăcinile în zid apoi sufoc totul
frumuseţea să-mi fie otrava şi gestul?
rosteşte  gândeşte trece nu trece

acţiune! - spune omul
apoi clovnul dezbracă prezentul

privesc jocul acesta zi de zi
mă satur şi nu mă satur
oricum, nu am de ales