fericiri cu Minerva (I)

 
trecea pe sub felinare cu inima strânsă,
vorbea într-o limbă necunoscută
despre cum îmi va netezi trupul
cu rotunjimile ei,

era atât de frumoasă la scenă deschisă,
pasul ei moale îmi aluneca în sânge,
îmi presa carotida

cu stângăcie de criminal la mâna a doua,

dacă mă întrebați, aș fi murit pentru ea,
mi-aș fi lăsat patria să moară de foame
și fiii mi i-aș fi jertfit pe muntele Moria,
chiar dacă numele lui Avraam nu îl port,

Minerva, Minerva,
de când în pântecul mamei eram,
blestemul ochilor tăi m-a ajuns -
am murit la termen,
cum toți morții în ultima vreme
și-am mușcat din tine cu foame,
înainte ca geana ta să-mi petreacă grumazul.

 

fericiri cu Minerva (II)

 

a trecut ceva timp de la ultima moarte,

numai tu ai rămas despletită,

pe vâful degetelor o umbră în joacă,

 

ți-aș fi dat aerul meu, unica picătură de sânge –

tu creșteai ca o pasăre-n zid,

câțiva centimetri de cer îți erau de ajuns

să-ți întinzi aripile,

o secundă să muști libertatea,

 

cât aș fi vrut să pășim peste ape,

să-l ospătăm pe Dumnezeu

cu nesăbuințele noastre,

silindu-l să lucreze în ziua lui de odihnă,

 

poate într-o primăvară ne-ar fi iertat,

ne-ar fi bătut piroane în palme

și ne-ar fi făcut nemuritori.

 

fericiri cu Minerva (III)

 

și-ar fi dorit să o iubească,

să compună la prima oră urma ei pe cearceaf,

să-i scrie „te vreau” în praful de-un deget,

apoi să o sărute o viață,

 

în veșnicia ei,

mările se iveau din morminte,

pământencele erau fluturi de-o noapte,

își lăsau zborul furat pentru-o clipă de pace,

își vindeau sufletul

pe câteva cuvinte șiret împletite,

 

o visau trecătorii și pictorii o doreau,

Minerva numai pentru el avea ochi –

i-ar fi născut prunci după chip și asemănare,

i-ar fi gătit fructe de mare la cină,

plătindu-le negustorilor marfa

cu privirea ei de sirenă păgână,

 

el nu știa nimic despre femeia din piatră,

doar o simțea dureros,

ca pe-un spin în călcâi.

 

fericiri cu Minerva (IV)

 

când m-am trezit lângă tine,

nu mâinile se spălau una pe cealaltă,

ci umbrele,

dragostea noastră ajunsese deja

la urechea lui Dumnezeu,

 

totul se planificase înainte cu o moarte,

preotul, plaja de lângă ocean,

bucata de cer sub care

în văzul lumii

urma să se oficieze dreptul la fericire,

 

ca Petru te-ai lepădat de mine

înainte să cânte cocoșii,

în carnea ta devenisem

legendă în curs de uitare,

 

să mă fi răstignit pentru tine

și tot nu ar fi fost de ajuns.

 

fericiri cu Minerva (V)

 

și tu ai zis: „să se facă lumină!” –

în trupul meu au năvălit zorii,

 

în centrul vechi

florăresele vorbeau pe la colțuri

despre pantofii tăi din piele de șarpe,

scuipau în sân să nu le deochi

feciorii și bărbații din casă –

mie nu îmi păsa,

petrecusem noaptea cu tine,

îți simțisem sângele rece pe șira spinării,

privirea curbată pe coapsă,

 

întunericul meu

încăpea într-o pungă de-un leu,

se zvârcolea

ca un vierme la plecarea din lume –

tu doar râdeai,

punându-ți ciorapii din mătase

și pantofii cu toc.


iarbă din palme crescută

 

azi palmele mai verzi mi-s ca niciodată,

în ele pasc mânji,

cât ochiul meu și-al lui Dumnezeu se ating

în fericirea de-o clipă,

           

am obosit să număr

cuvintele răsucite sub gene,

să-mi învelesc umerii în verbe la persoana întâi,

să umplu pământul cu mustul meu dulce,

 

iată, mirele e aproape,

voi îmbrăca rochia albă,

voi umple candela cu untdelemn

și voi păși spre altar –

numai secunda va plânge în pumni,

îndurerată că veghea sfârșește

în lumina acestui poem.

 

păpușile

 

mi-amintesc o copilărie cu ușa închisă,

ferestrele pe care iarna înfloreau povești cu prințese,

lada din carton cu păpuși cusute de mama,

părul lor de ață, în culoarea toamnelor blânde,

 

mama n-a crezut niciodată în mine,

nici când am murit prima oară nu a crezut -

eu îi iubeam rujul și rochiile de revelion,

și pantofii cu toc i-i iubeam,

și parfumul rusesc din vitrină,

ea se iubea pe sine și poate pe Dumnezeu uneori,

           

m-ar disprețui dacă i-aș spune

cum eu și păpușile

împleteam trandafiri în formă de cruce,

apoi ardeam lumânări toată noaptea,

să-i fie de suflet.

 

cu unghii pictate în mov

 

dacă n-aș fi eu cea care pe sine se minte

când la colțul străzii se-ndoaie să-și numere pașii,

străina din toate poveștile cu final fericit,

mie însămi datoare mi-aș fi,

cu mai puțin de un cent.

eu, neprihănita, cinstea neamului meu,

am trișat la jocul iubirii de oameni

când pe mine cel mai mult m-am iubit

și umbra mi-am alungat-o departe.

luați trupul meu și aruncați-l în larg –

nicio pedeapsă nu ar fi de ajuns!

doar mâinile,

mâinile mele cu unghii frumos pictate în mov,

lăsați-le... lăsați-le să mai scrie!

 

colaj dintr-o secundă de vineri

 

era vineri,

pășeam prin iarbă cu tălpile goale,

ne țineam de mână, împărțeam întunericul

și lumina o împărțeam până la ultimul cent,

și livada cu vișini din pozele vechi,

 

n-am păstrat rochia din dantelă,

nici buzele murdare de roșu,

m-ar fi durut prea mult

secunda în care-am tânjit înverzirea

și ne-am iubit clandestin după reguli din nord,

 

am încărunțit pe la tâmple,

de aici mi se va trage sfârșitul –

între pereți moartea nu-i niciodată la fel.

 

ziua în care taci

 

ai devenit atât de tăcut,

o maree în venele mele sătule de noapte,

m-ai spălat de nisip

până ce stânca din mine a îmbrăcat forma

mâinilor tale,

 

în ziua a șaptea

sub semnătură mi-ai înmânat libertatea,

eu am lăcrimat de primire,

ridicând tăcerile la rang de duminici,

 

hai să ne plimbăm prin ploaie,

pământul e plin de oameni care se iubesc pe ascuns,

ochii lor se privesc în ochiuri de apă,

fac dragoste în adâncuri,

nasc prunci cu stigmatul pe frunte,

 

nu îți fie teamă,

copiii aceștia vor scrie între ziduri

și ne vor îngropa după datini.