Poezii de Aurelia Oancă

AMINTIRI

Amintiri pașii îmi poartă

Peste frunze veștejite,

Și peste natura moartă

Și pe drumuri pribegite.

Eu caut drumul spre iubire

Pe care azi l-am rătăcit

Și picături de fericire

Ce-n suflet mi s-au cuibărit.

Nimic din ce a fost odată,

Nimic nu vine inapoi,

Tristețea parcă ți-a fost dată,

Nu fericirea cu noi doi.

Bucățile de suflet frânte,

Încerc să le lipesc ușor,

Iubirea invadând s-o cânte,

Dar azi cuvintele îmi mor.

Nu mai găsesc nici vis, nici cale,

Să îl arunc în frunze moarte,

Ca pașii lumii-ncet, agale,

Fără să știe, să îl poarte.

Și amintirile zdrobite,

La fel să-mprăștie durerea,

Din sufletele obidite

Și să rămână-n loc, plăcerea.

Plăcerea păcii sufletești,

S-o regăsesc ca apa lină,

În care nu te mai găsești

Și febra inimii-mi alină.

BONDARUL  AMEŢIT


Pe o floare, sub un tei,
Ameţit de-atâta treabă,
Un bondar cam rotofei,
Ce zbura în mare grabă,

Să ajungă în pădure,
Unde casa lui era.
El nectar voi să fure,
Dar în timp ce el zbura,

A văzut ciocănitoarea,
Ce venea rapid spre tei,
Unde-şi căuta mâncarea
Mici omizi şi gândăcei.

Bătu cu un cioc-cioc-cioc,
În scoartţa copacului,
Unde află-un ghemotoc,
De omizi albe-gălbui.

Bondărelul speriat,
Se izbi de-o frunză mare,
Şi brusc a aterizat,
Pe această mândră floare.

Ea-l salută tacticos,
Plecându-şi petalele,
El la fel, politicos
Îndoindu-şi şalele,

O salută cu respect,
Şi cu multă mulţumire.
Ea-l priveşte circumspect
Şi e plină de uimire!

Cum putuse el să scape,
De acea ciocănitoare ?
Şi îl lasă să se-adape
Cu nectar, gingaşa floare.

DIN STROPI DE PLOAIE...

Din stropi de ploaie am cules,

Esenţa ce se cheamă „Viaţă”.

Şi pentru tine am ales,

Un cuvinţel, ca o povaţă.

Învaţă să iubeşi din suflet,

Învaţă să fii tu, mereu,

Ca vântul cu al său răsuflet,

Să nu doboare pomul tău.

Fii tu, cel care ţine viaţa,

În braţele de ram deschis,

Fii tu iubirea şi povaţa,

Fii drumul veşnic neînchis.

Din stropi de ploaie să culegi,

Esenţa ce se cheamă „Viaţă”,

Pe drumul tău, oriunde mergi,

Pe toţi, iubirea îi învaţă.

Dar dintre toţi, tu să m-alegi,

Cu mine să mergi mai departe,

Şi stropi de viaţă să culegi,

Şi-n dragoste tu o împarte.


IUBIREA, DOAR IUBIND.

Aș vrea să fiu eu floarea,
Iar tu să-mi fii pământul.
Aș vrea să fiu și borea,
Și slova și cuvântul.

Aș vrea să fiu eu marea
Ce stânca o iubește,
Și zbuciumul, și zarea,
Și valul care crește,

Și picătura care
Adună-n ea eternul,
Și steaua-n carul mare,
Și pacea, și infernul.

Aș vrea să fiu eternul
Ce-ți dăruiește clipa,
Și lacrima, și ternul
Ce potolește pripa.

Aș vrea să fiu în toate
Făptura să-ți cuprind,
Și să te-alint cum poate
Iubirea, doar iubind.

OMUL  DE  LÂNGĂ TINE

Te vreau alături când mi-e greu,

Să mă cuprinzi cu brațul tău

Și sufletul să-l simt cum vine

Să îmi aline-un dor de tine.

Și brațele ce le-am dorit

Să-mi prindă trupul obosit,

Și să-mi cuprindă sufletul în palme,

Și să-l alinte până el adoarme.

Suflând asupra lui să îmi alunge,

Toată durerea ce mă poate-ajunge,

Și-n timp ce este adunată,

În dragoste se las-abandonată.

Te-am așteptat, te-am căutat, te caut,

Și-ți cânt pe-al timpului fin flaut,

Gânduri de aur și simțiri gingașe,

Ascunse-n suflet, dar și pătimașe.

Nu judeca nici calea ce-o urmezi,

Lungă sau grea, să nu te rușinezi,

Alegere, și gest ,și faptă bună

Mână în mână, mergem împreună.

Aș vrea să pot privi din depărtare

Cum te apropii fără ezitare,

Apoi, de-aproape să te pot atinge

Și mai aproape, c-un sărut se stinge,

Iubirea adunat-acum în mine.

Tu...Doar te-ndreaptă înspre mine

Și iartă vina de-a te fi iubit

E doar iubire, nu este greșit !

De-mi vei permite, ode voi cânta

Chiar cerului pentru iubirea ta,

Și iartă-mi îndrăzneala, sunt nebun

În brațe, toată, toată să te-adun,

Și tot curajul ce îl am să-l pun,

Nainte-ți am să tac și am să spun,

Doar șoapte dulci, din inimă ieșite

Tăcând, cu drag și dor să te alinte.

Îmbrățișări ce-ți pot pătrunde-n suflet

Și te-ncălzesc de-al gerului răsuflet,

Acelea care vin când vrei să fugi

Și ce te țin, atunci când mă alungi.

POVESTEA  BRĂDUŢULUI

De sus, din norul cel pufos,

Se scutură neîncetat

Mii de steluţe, care jos,

Aştern covor imaculat.

Cad lin, uşor, şi-n dansul lor

Împodobesc cu promoroacă,

Orice brăduţ sau pomişor,

Părând astfel, totul o joacă.

Un brad micuţ s-a speriat

Şi şi-a dorit să fie,

În casa unde-i aşteptat

Cu multă bucurie.

Ajuns în casă, a simţit

Că-i este cald şi bine,

Apoi, frumos împodobit,

Căci, doar Crăciunul vine!

La poale i-au pus pacheţele,

Pentru părinţi, pentru copii,

Beteală multă-n rămurele

Şi multe, multe jucării.

Apoi, colindători sosiră

În seara Sfântă de Ajun,

În jurul bradului veniră

Şi intonar-un cânt străbun.

O brad fumos, o brad frumos,

El auzi cântarea,

Şi cetina-i ducea duios,

În suflet alinarea.

Dar zilele s-au scurs uşor,

Şi setea îl cuprinse,

Şi se usca de cald, de dor,

Nu mai avea nici vise.

La fraţii lui, el se gândea,

La frigul de afară,

Şi la zăpada ce ningea,

Din cer, şi se-nfioară.

Uscat, urât, golaş şi stins

L-au aruncat afară,

Şi pentru foc el este prins,

Urmând astfel să piară.

Bietul brăduţ, nu a ştiut

Că viaţa nu-i uşoară

În al zăpezilor ţinut,

Şi că-i mai bine afară.


UNDE  AI  FOST ?

Undeaifost, când tânără eram,
Cu pași timizi călcând prin iarba moale ?
Voind să aflu taina ce-o purtam,
În sufletul timid, ascuns în floare.

Unde ai fost, când eu te căutam,
Cu inima pe jumătate frântă ?
Întregul să-l formez, asta doream,
Din universul care nu cuvântă.

Unde ai fost, când luna strălucea
Și îmi spunea : ,,Și tu ești ca și mine,,?
În timpul care-ncet,  încet trecea,
Luînd cu el și mici bucăți din mine.

Unde ai fost, când totul m-apăsa
Iar eu voiam un braț să mă ridice ?
Să pot păși. Dar cui îi mai păsa ?
Că eu doream un strop să îmi dedice.

Unde ai fost ? Ai fost în depărtări,
Pe alte Căi Lactee alergând,
Alți ochi să furi și alte sărutări
Și alte chipuri tu purtai în gând.

Unde ești azi ? Acum ești lângă mine,
Din univers tu mersul ți-ai oprit.
În suflet mi-ai intrat, și-acum mi-e bine,
Ești tot ce-am căutat și am dorit.


ZBUCIUMUL  UNIVERSULUI

În zbuciumul său, universul,
Creat-a şi aştrii, şi sori,
Dar unul a fost cel cu versul,
Luceafărul nostru, în zori.

Pe razele sale coboară,
Cuvintele cele măiastre,
Şi frunza din codru doboară
Şi cântecul viu dintre astre.

El plopi numărat-a-n tăcere,
De dragostea-i dulce mânat,
„Şi dacă” prin ram efemere
Trec umbrele nopţii ciudat.

Cu flori şi cu murmur de ape,
Cu gânduri trimise-n etern,
Cu dorul lăsat să se-adape,
Din mare, din soare, din tern.

Căci asta a vrut universul,
Luceafăr din el să avem,
Să cânte, să scrie în versul
De dor, de frumos, de blestem.