Poezii de Bozintan Georgiana

Deposedare

Mi se împletesc degetele între ele

și dungile de pe pielea mea coboară în pământ.

Abia pot să-mi mai văd marginile...

Nici nu știu unde mi-au plecat amprentele,

nu le-am spus nici măcar rămas bun,

tot ceea ce pot să-mi amintesc

e un fel de ceață sidefie,

iar apoi toate detaliile făpturii mele

s-au împrăștiat prin atmosferă.

Și atmosfera crede acum că-i aparține tot ce-i al meu,

ceea ce nici măcar nu-i departe de adevăr.

Am posedat eu vreodată ceva?

Nici corpul meu nu-i al meu, nici sângele meu nu-i al meu,

nici gândurile mele nu-s ale mele;

simt că mi-au fost luate înainte să-mi fie date măcar.

Am ajuns să cred că lumea în care trăiesc suferă de acromegalie,

totul e prea mare să pot avea ceva.

Departe de mine

                        

Am încetat să sper la mine

Când apa mi-a înecat ochii.

Mi-am atins palmele

Şi apoi m-am ridicat încet.

M-am lăsat să plutesc singură,

Să privesc cerul cu ochii mei.

Amprentele mi s-au umplut cu apă

Si am alunecat uşor.

Mi-am întins mâinile spre soare

ca să simt caldură,

dar lacrimile m-au ars.

Apa mi-a sărutat durerea arsurilor,

Iar apoi m-am înecat în iluzii

Ca să scap de mine

Şi de căile misterioase

Pe care m-am purtat.

 

Apa mi-a inspirat plămânii

Şi mi-a despicat firele de dor.

Mi-am aşezat capul greu pe valuri,

Dar am fost aruncată departe

Cu stropi de ploaie prinsi intre oase.

Tot ce-am ţinut în mâini a fost ciudat,

Printe degete mi s-au strecurat vapoare

Şi m-am întrebat ce ascund.

Răspunsul lor m-a durut:

Ascundeau iluzii.

Purtau legănat iluzii pe apă,

Iar eu le dădeam drumul.

Eram prea adormită să-mi pese,

Inotam orin orice,

Inotam prin propriile iluzii.

 

Cealaltă eu zburam departe

Nu mă mai piveam.

Am imbrăţisat cerul

Sau cerul m-a îmbrăţisat pe mine.

Eternele spatii albe

 

Spaţiile albe din viaţa mea

Nu se puteau completa singure

Aveau nevoie de mine

Dar eu eram- ironic

Prea ocupată cu spaţiile deja pline.

Îmi erau ochii ţintuiţi în suflet,

Nu puteam să trec de zidurile acelea

Şi nu erau nici uşi, şi nici ferestre.

 

Mă mai rugam la cine ştie cine

Să-mi lase cuvintele macar

Să-mi pot şopti din când in când

Poveşti de alean.

 

 

Gândurile unui fluture

 

Sunt un fluture venit din amintire,

Din cele mai frumoase clipe de iubire,

Din gândurile pline de nevinovăție,

Din cele mai sincere momente de prietenie.

 

Am încercat sa văd cu ochii frumuseții,

Să zbor cu aripile blândeții,

Să respir cu plămânii inocenței,

Să trăiesc cu inima vieții.

 

Am ales întotdeauna drumul cel mai bun,

Am zburat prin nori de fum,

Am vrut ca toată gingășia lumii să se vadă,

Dar inima nu mi-a fost destul de caldă...

Lumea vazută invers

 

Mi-am aşezat florile pe masă,

iar frunzele putrezeau încet.

Pereţii cădeau de jos în sus

Şi nu era nimic straniu în asta

Mă obişnuisem să văd lumea invers...

 

Pe podeaua rece îmi alinam picioarele desculţe.

Mă înţepa durerea din irişi,

Mă completau spaţiile goale,

Mă mai ştergeam puţin câte puţin

Din desenul straniu în care eram pictată.

 

Nu mai conta spaţiul

Pereţii se prăbuşeau oricum

Sensul (vieţii) era irelevant deja

Petalele şi frunzele deodată

Se evaporau pe undeva prin fum.

 

Palmele îmi simţeau căldură.

Venea de undeva din exterior.

Dar eram atât de aproape de florile mele...

Prea vrajită, prea ocupată

Să mai pot să ies din cochilia mea.

Metamorfozare

 

Nu știu cine sunt,

nu mă pot decide între întuneric și lumină.

Uneori simt că mă preling între două raze

și mă transform în nimicul dintre ele,

sau, poate, mă metamorfozez într-un foton pur.

Sau, cine știe,

aş putea fi întruchiparea perfectă

a fulgului de zăpadă la care tânjești

în timp ce te topești pe trotuar,

în timp ce moleculele tale se descompun în nisipul fierbinte

sau în timp ce atomii din care ești alcătuit sunt infectați

cu diferite arome de căldură.

Poate sunt prima picătură

al unei ploi de vară la care râvnești de atâta timp.

O picătură ce se rostogolește pe pielea ta,

ți se înmoaie în epidermă,

pentru ca apoi tu să ma lași sa mă evapor

și să o iau de la capăt

din nou și din nou și din nou.

Asta sunt eu oare...?
Nu mai știu, nu mai știu cine sunt.

M-am pierdut undeva pe drumul

dintre bine și rău,          

la vreo intersecție unde nu există semafoare,

unde nu există direcție sau sens,

iar eu, fluturele fără aripi ce eram atunci,

am fost pătruns de un fascicul de lumină,

ce mi-a șoptit:

’’Totul se întâmplă aici şi acum,

poţi alege să fii cine vrei tu să fii.’’

Şi eu i-am răspuns, cred, ca într-un vis fără noimă:

’’Aleg să fiu VARA.’’

Mi se topesc aripile pe calorifer

Si căldura pe care o emană mă doare.

Mă dor şi tălpile

Pentru că rădăcinile mele s-au încâlcit între ele.

Aripile mi se scurg în picioare

Ca să hrănească pământul pe care îmi târăsc sufletul,

Să pot să îmi regenerez aripile din nou.

Pentru că aripile mele au aparţinut unei păsari phonenix

şi nu reuşesc să mă desprind niciodată.

Aripile mele se scurg,

dar vor reveni curând...

poate mult prea curând...

Răspunde-mi

 

Unde am dispărut?
Dă-mi răspunsul înainte să fie prea târziu.

Mi-au căzut rând pe rând unghiile degetelor

Ce îmi țineau măruntaiele împreună.

Mă dor mâinile și mă descompun

Încetul cu încetul

În fața marii mele frici.

Mi-a smuls cineva, bucată cu bucată,

Fiecare pană a aripilor mele

Și m-am dispersat în mii și mii de culori.

Am nevoie să mă regăsesc,

Știi asta, tu, mai mult decât oricine,

Așa că nu mă părăsii,

Nu mă lăsa aruncată peste tot și prin nicăieri

Și dă-mi răspunsul înainte să fie prea târziu.

Ubi es ?

 

Îmi respiră ochii

Ciudata ta prezenţă.

Mi-am scris în mii de rânduri

Culoarea amprentelor mele strâmbe,

Dar n-am reușit niciodată

Să găsesc o formă

Pentru ființa ta.

Unde ești?

Pe ce fel de meleaguri

Ți-ai părăsit picioarele

și de ce nu te întorci niciodată mai aproape de mine,

să te văd mai clar,

să te pot înțelege?

 

Ne-ai părăsit pe toți,

ne-ai lăsat să plutim în curenții oceanului rece,

iar tu ești acolo pe undeva, departe,

singur si fericit.

 

Unde mi-am ascuns timpul

 

Timpul îmi lasă praf în dungile din palme

Timpul se hrăneşte cu sângele meu

Îmi răsuceşte arterele şi venele

Îmi îngreunează umerii

Îmi îngreunează craniul

Şi timpul îmi spală irişii de culori.

 

Aşa că mi-am închis timpul intr-o noptieră

Ca nimic să nu-mi mai facă rău.

Şi acum, ochii-mi se odihnesc în suportul lor,

Iar undeva, pe langă noptieră, s-au aşezat şi umerii mei.


Mă numesc Bozîntan Georgiana, am 17 ani și sunt elevă la Colegiul Național ‘’Mihai Eminescu’’. Prima poezie scrisă de mine a fost publicată în Antologia de creație literară și artistică ‘’Cuvânt în lume’’, în anul 2013. Sunt pasionată de literatură şi tot ce înseamnă aceasta, imi place atât să citesc, cât şi să scriu, iar în viitor sper că această pasiune se va fructifica în ceva concret.