Poezii de Carmen Tănase

sub greutatea tăcerii                                                          

mă întorc în acelaşi oraş
acelaşi loc în care ne-am cunoscut
aceeaşi bancă scrijelită plină de iniţiale
care se ţineau de mână
astăzi e doar un cadru de metal ruginit

acolo au rămas vorbele tale
care mă cheamă pe genunchi

să mă odihnesc în braţele lor
la cât de mult foşnesc în urechi
poate le voi coase aici
şi poemul acesta
va anula orice distanţă dintre noi
tu taci
sub greutatea tăcerii privirea ta respiră
de parcă ar avea doar un plămân dar încă mai păstrează
mirosul meu din mângâieri
                         ***

 poem trist

probabil n-am să mai scriu
rândurile mele sunt tot mai palide
au respiraţia sugrumată
pierdută prin inciziile literelor
s-a dezlipit pulsul inimii
scâncind printre suspine
amintirile
culorile
cele mai frumoase nimicuri ale mele
ung metaforele să se vindece
degeaba mă arată cu degetul
le-am hrănit - cuvinte crude
la fiecare masă
                         ***


peste înţelesuri

seara vine tiptil se cațără
aerul se clatină
ca uleiul în candelă
atât de aproape simt numai jetul duşului
nothing else matters
se furişează afară din cântec
în urechile mele rămân instrumentele
fiecare cu ideea lui fixă repetată din ce în ce mai încet
nimic altceva nu mai contează decât
şi fug din prezent să arunc un ochi pe afară
peste înţelesuri

o altă zi în care aş răsuci beregata realităţii
fără nicio remuşcare
şamponez părul şi dibui o senzaţie
un soi de leşin treaz
o lipotimie de singurătate
irascibila coardă se întinde se răsuceşte
fiecare strop de apă care mă atinge e o întrebare
răspunsurile devin fluide să limpezească adevărul

închid ochii mă sprijin de umbra ta  
visul devine atât de real în timp ce viaţa
fabulează calmă
                      ***


de nenumărate ori

orice încercare de a ieşi din singurătate
a eşuat lamentabil
degeaba răsucesc de nenumărate ori cheile ruginite ale minţii
toate notele se împrăştie cu ţipete
ca păsările de pe firele de înaltă tensiune deghizate în portative

caut o gamă să-mi acordez inima
să nu mărşăluiască bezmetică dintr-o absenţă într-alta
ca o procesiune de emoţii desfrunzite într-un poem beat
de mirosul crud al adevărului
acum când mă bântuie un fel de melancolie şi
mi s-a descarnat plânsul
îmi vine să-mi strig zilele să le răsucesc pe degete
până singurătatea va aluneca pe marea mânecii…
                             ***