Poezii de Eugen Pohonțu

în numele nostru strigă ochii spaimei

se risipesc făpturile nopții, în numele lor
lăsând șarpele de apă ca o palidă făptură
a tristeților nenăscute din vâltorile noastre
e prea multă durere între sălciile zăvoiului
mă simt ucis în feluri inventate de mine
la marginea sihăstriei vechilor ape
în umbra cailor logodiți cu vămile

cuvintelor unei limbi moarte
peste toate, femeie, plutești ca o respirație
nemărturisind ochilor spaima
de ce m-ai născut Doamne
pustiu


în căutarea esenţelor cernute fin

sufletele au o savoare proprie, o aromă
care se plimbă desculţă prin destinele noastre
se nasc din spectrul culorilor pure
se sting pe simţurile noastre robite
ştiu, rănile trupești sunt cusute cu fir nesfințit
și noi le-nvelim în linţoliul vieții,
ne răsucim genurile proxime în adâncuri
mărturisind strâmb în spatele adevărului
nimicnicia nu are culoare, e putredă
precum carnea unei păsări zdrobită de zid
..................................................................
caut asiduu aroma pierdută a sufletului meu
şi ştiu c-am s-o găsesc în tine, copile!


iluzia de mântuire

în casa aceea se cerne tăcerea
îngerii se preling pe pereţi
din icoane picură oameni de ceară
şi candele sterpe cu flacăra smulsă
iar visele, ei visele
împrăştie roiuri zălude, ca niște metafore
care simt privirea ochiului de ciclop
ce străbate partea străină din noi
sărutul sirenei se sparge-n palma umbrei mele
iar rănile le cunosc după aripa corbului alb
orologiul rămâne-o iluzie în felul de-a bate,
totul precum
frenezia picturii închisă-n pastele
poemele deschise-n biserici poeţi
colbul cenușei se şterge cu dosul palmei
se-mprăștie atent în lumină și
se mântuie-n absint
e calea paşilor,
iluzia de mântuire


îmi caut umbra sub valuri

ascunsă privirii ciclice a timpului scurs
prelins pe fruntea pământului reavăn
din care cu greu răsar cărțile nescrise
iar cuvintele par risipite, adormite sub valuri
se deschid precum umbrele poeților
trecuți înspre noi înșine, sub crucea
nebătută încă,
din care ramuri verzi, înfrunzesc
sub valuri


mi-am mulat trupul după curbura glontelui

care s-a străduit să-mi arate o altă cale de-a fi,
nu l-am tras singur, o liotă de pistolari interesaţi,
veniți la ținta piept, statică
n-aveţi muniţie la câte găuri puteţi crea trupului meu
care se-nfăşoară mereu pe ipocriziile voastre
le voi acoperi discret cu versurile mele
mulând dorinţele peste vieţi dornice de crezul meu

am întâlnit astăzi un vitraliu precum oglinda apelor
peste puterea profana de-nţelegere-a semnelor pure
peste minima moralia căutată-n van, ecce vinum,
închină-se derizoriul plăcerii în sine, ordonându-se
precum floarea dintâi, precum daimonii prietenilor
nepărăsiţi, negăsiţi, etern prezenţi în visele noastre

mai este o cale, spunea un poet,
un glonte cald într-o lume rece