Poezii de Cătălina Orșivschi

                       FEMEIA

Aşa a fost şi este în lumea asta mare:
Atunci când Creatorul  a-mprăştiat lumină,
Femeia-a plămădit-o cu forme-ispititoare,
Cu care ea încearcă bărbatu-n şah să-şi ţină.

Urmaşe ale Evei, cu zâmbetul pe buze,
Cu vorbe dulci ca mierea, ce-nduplecă şi-un sfânt,
Frumoase, drăgăstoase, ispititoare muze,
Adus-au, cum se ştie, tot Raiul pe pământ.

Vrăjiţi, visând tot timpul la alte Cosânzene,
Cu minţi înfierbântate şi inimi complicate,
Bărbaţii-ntotdeauna, cu gânduri prea viclene,
Au vrut să le iubească, cu patimă, pe toate.

Şi-atuncea Creatorul, vrând totuşi să îndrepte
Tot ce e strâmb, găsit-a cu cale să îi ierte,
Rugându-le pe ele aşa răi să-i accepte
Şi le-a dat gură mare, bărbaţii să îşi certe.

Apoi, precum se ştie, cu mare încântare,
Descoperit-au vinul şi dintre damigene
Ei n-au ieşit degrabă şi le-au adus în stare
Pe ele iar să-i certe, să-ncrunte din sprâncene.


Concluzia e clară, chiar intră în rutină
Şi ne întoarcem iarăşi de unde am plecat:
Bărbaţii calcă-alături şi ca să îşi revină,
Dau ele tot din gură, să-i scape de păcat!

Croiţi cu mici defecte de Graţia Divină,
Femeile îi iartă, mereu, ca gest suprem,
Că ele-s nişte îngeri şi nu au nicio vină
Că ei nu ies din cramă şi vor şi un harem...


            APA
Apa e esenţa vieţii,
Este roua dimineţii,
Iar acei ce-s azi în faţă,
Care mint de apa-ngheaţă,
Doar cu apă ne îmbată,
Traiul bun că se arată.
Nu voi bate apa-n piuă,
C-o  fac dânşii pân` la ziuă.
Apă noi le dăm la moară,
Ei ne trag apoi pe sfoară.
Lor le lasă gura apă
Pentru-averi; cu bani se-adapă;
Pe noi grijile ne sapă,
N-avem după ce bea apă.                       
Şi eu spun  – nu-i prima oară:
Naţia, ca să nu moară,
Cei de ,,sus’’ mereu o-nmoaie            
Chiar  în apa cea de ploaie,
Dar, în ultimă etapă,
Unii vor…  intra la apă!

                POVESTE  CU  FINAL  AŞTEPTAT

Povestea are-ntruna un sfârşit,
Mai bun, mai rău, aproape sau departe,
Cu bucurii, tristeţi sau oale sparte
Pe calea unde tu ai de păşit.

De-oricâte ocolişuri ai tu parte
Şi care-obstacol vei fi depăşit,
Povestea are-ntruna un sfârşit,
Mai bun, mai rău, aproape sau departe.

Când mergi voit pe drumul cel greşit
Şi când dreptatea vrei să ocoleşti,
Tot vine vremea răul să-l plăteşti,
În or’ce funcţii te-ai fi pripăşit.

Povestea are-ntruna un sfârşit...

NEBUNI DIN TAGMA CIOCOIMII

Nimic nu-i nou, precum se dovedeşte,   
Şi-ar trebui transcris şi-n decaloage      
Că un nebun mereu făgăduieşte
Şi prostu-l crede şi nădejde trage.


Nebuni din tagma cea a ciocoimii,    
De-atâta timp vedem în jur destui,      
Speranţe goale dând prinos mulţimii,      
Cu miere-n vorbe şi cu zâmbet şui.

Dar nebunia n-o să şi-o trateze   
Nicicând, c-o duc prea bine ei aşa,       
Şi-n oameni sănătoşi să s-erijeze
Nu vor, fiindcă boala iar  se ia.

Au boli mai multe făr’ de lecuire:
Sunt aroganţi, avari, incompetenţi,                 
Boli ce le-ajută l-a lor propăşire,
Că-,,n frunte’’ căţăraţi sunt toţi prezenţi.

Când lichelismul li se agravează,
Cu urme de sictir sau servilism,
Bolnavi de viclenie toţi la bază,
Au şi-un simptom acut de mimetism.

Se zbat la cârmă, păpuşari ce sfoara
O trag cu sârg doar spre a lor folos,
Bolnavii de măriri, cărând povara
Ciolanelor ce-s bune pentru ros.

Oriunde te învârţi dai de vreunul
Bolnav de mită, şpagă sau peşcheş
Sau de-unii, de-alţii gravi bolnavi de tunul
Ce le-a lăsat gunoi băgat sub preş;


Îmbolnăviţi de D.N.A., de zeghe,
Păzindu-şi spatele de ani şi ani,
Din zori în noapte stau atent de veghe,
Cu ochii pe terenuri, case, bani;

Bolnavi, tăcuţi, când peştele cel mare
Mai cade-n plasa-ntinsă cu juvăţ,
Cu nervii - arc, stând palizi sub teroare,
Gătiţi s-o ia cu traista plină-n băţ...

Bolnavi de află că şi peştişorii
Cei mici i-nghit pe cei mai mari şi tari
Când, năduşiţi de griji, îi trec fiorii,
Chiar de-s baroni locali, parlamentari.

Dispar tot timpul ca măgaru-n ceaţă,
Rapid, câte-o minciună mai cârpesc,
Când bolile mai ies la suprafaţă,
Cu papagali în jur ce ciripesc.

Cum sunt cu toţi bolvani din tată-n fiu,
Problema orişicum o abordăm,
Avem, în viitorul cenuşiu,
O sacră datorie: să-i tratăm!