Poezii de Chidu Ileana-Adriana

Semnul zeiţei


I
acum se află pecetea, semnul mare al lumii
zeiţa de departe priveşte
şi toţi se mişcă într-o erecţie spontană
apa, focul, pădurile, aerul şi pământul
respiră şi se revarsă
se contractă aproape insesizabil

şi apoi deschid larg gurile
 se înfierează cu fierul, cu mierea
concret şi distrugător
e atăt de departe, atât de înghiţitoare
 această realitate îngheţată
pecetea se pecetluieşte singură
e aici şi dincolo

II

ocoleşte-mă acum, prinde-mi mâinile în mâinile tale
priveşte-mă în ochi, uită-te la tine printr-o lentilă udă
marcată de imaginea unei fâşii mototolite
dintr-o haină aruncată la gunoi
o gesticulaţie ruptă de context
un cuib plin cu ouă pe care calci, din greşeală
şi celălalt aude dintro dată, în timp ce stă liniştit
şi se uită la pecete, formă, semn
crâşnetul inconfundabil
al cojilor sfărâmate
şi pleoscăiala coloidală lăţindu-se

III


ia-mă de mâini pentru că ţi-e frică
 murdăreşte-te metodic pentru că ţi-e frică
defechează această agonie
şi îmbată-te cu duhoarea ei
a zeiţei ce pecetluieşte în toate dimensiunile fizice
pe care numai nevroza unei datori inoculate
ne mai face să le distingem printr-o oglindă de ură
încolăceşte acest semn cu indiferenţă şi cu toate
stările emoţionale normale şi anormale
 şi anexează definiţiile lor medicale şi populare
 nu mă ajuta să ies din lumea aceasta
 nu mă împovăra cu recunoştinţă veşnică

IV


seninătatea începe acolo unde se termină pământul
îmi ajunge şi-mi rămâne
molecule intră în trepidaţie şi ceea ce ar trebui să unească
 desface şi împrăştie
pentru că mare e puterea iubirii de a destrăma
mare e puterea deziluzionării şi bună inexplicabila voluptate
a disoluţiei



2



e noapte şi culegem flori
e trupul zeiţei
sunt sânii ei înstelaţi ce cad în memoria ta
din câmpiile visate de un copil mic şi din cărămizile de sub care ieşeau vorbele bunicii, aricii, plasele puse în faţa uşii, şoriceii ce dorm pe umărul tatei, isteriile
infantile pe care le-ai cărat cu tine până
la maturitate, mesele din sufragerie lăcuite
de mersul tuturor generaţiilor de furnici certăreţe, abisul minuscul al pâinii de casă unsă cu pietricelele culese din genunchii juliţi, viaţa plină de fulgi de găină, găluşte de aur, uşile imense ce nu se deschid niciodată, dulapurile de haine cu cheile pierdute
abia acum, când deschid ochii am văzut cravata de mătase neagră
atârnată de spătarul scaunului , scările pe care le coborai
în fugă, covorul albastru pus în hol, o hoardă de pantofi aşteptându-şi stăpânul
e noapte şi dorm
zeiţa îşi lasă sânii înstelaţi peste ei


3


mă uit seară de seară pe geam
în curtea moaşelor
ce mi-au moşit mama
sunt cocoşate
pietrele curţii sunt rotunde
gata să nască o altă curte
din cărămizile rozalii ies degete şi scrisori de dragoste
mă plimb prin dormitorul bunicilor, ies în curtea născută din pietre
prin lumina aia ciudată
ca o clătită cu scorţişoară
înconjurată de prieteni
genunchii lor ies discret în evidenţă
 şosetele se desperechiază singure şi dispar în groapa de var
în care a căzut o pisică
te-ai străduit o vară întreagă să o vindeci
ţi-ai înecat sentimentele în atitudini de om matur ai devenit o paria
 ce zgomote inexplicabile
 se aud din camerele interzise ceasul a oprit chiar acum maşina de răscolit amintiri
cimitirele aveau aceaşi cocoaşă
împrumutată de la moaşele ce mi-au moşit mama
chiar nu mi-o pot imagina proaspăt născută
cu sâmburele de nefericire înghesuit la baza craniului
cu destinul bătut în cuie pe bancă
cu viaţa imaginară pusă peste faţa de masă brodată cu lalele