Poezii de Constantinescu Rodica

Omule pribeag
 

Tu, omule pribeag, te uită la soroace

Şi aminteşte-ţi că totul  se sfârşeşte,

Întreabă-te mai des: „Cu viaţa ce voi face?”

Căci niciodată nu ştii apusul când soseşte.

De vei umbla aiurea prin ceaţă, fără rost,

Dând lungă amânare la timpul mântuirii,

Vei spune  prea târziu:”O, Doamne, prost am fost

Că am pierdut cărarea şi ziua izbăvirii!”

 

Şi-atunci  te vei ruga, să-ţi vină-n ajutor

Toţi cei de lângă tine, dar va fi în zadar,

Vei alerga-n genunchi pe drum rătăcitor,

Pierzând pentru-o himeră, cărarea spre altar.

Căci aţa cea subţire se strânge pe mosor

Şi nu îţi lasă vreme s-o mai întinzi odată,

Ajungi pe negândite condus de un sobor,

La locul tău cel veşnic, în cripta-ntunecată.

 

De-aceea om pribeag, nu amâna unirea

Cu Dumnezeu căci iată, de furi vei fi răpit,

Cu umilinţă rogă-L să-ţi dea din fericirea

De-a fi de-a dreapta Lui curat şi mântuit. 

 

Aştept

Trecut-a multă vreme de când nu ţi-am vorbit

Şi întrebări noian am strâns în cuibul meu,

De-nvolburarea clipei atras şi amăgit

Am rătăcit cărarea uitând de drumul Tău.

Mă lupt cu mine, Doamne, să aflu un răspuns,

Să ştiu cum să mă-nalţ, să trec acel hotar,

Încerc din răsputeri să ţin privirea sus

Măcar pentr-o secundă să fiu lângă altar.

 

De la o vreme, Doamne, parcă îmi caut loc

Mă simt ades străin în casă şi obor,

Aştept de nu ştiu unde semnal spre alt soroc,

Iar sufletul palpită atins de plâns şi dor.

Să-mi spui acum Părinte de ce voiesc în taină

Să zbor cât mai aproape de zorii noi ce vin?

De ce îmi este sete de rouă şi lumină,

Iar ochii mei visează doar univers divin?

 

Dar ispitirea aduce mânie-n vocea mea

Şi spun în jur cuvinte care lovesc şi frig,

Mă las târât în neguri şi pătimire grea,

Apoi când să te chem, putere n-am să strig.

Te rog Părinte Sfânt, dă-mi îndrumarea Ta

Să îmi zăresc sălaşul printre furtuni şi-ngheţ,

S-ajung curat cândva la casa mea din stea

Ce poartă-n raza ei cuvântul Tău de preţ.

 

Mai dă-mi vreme

 

Anii vin și trec prea iute

Mulţi, puțini, cum ne e dat,

N-au urechi ca să asculte

Ruga noastră, au zburat.

Stau atunci și mă gândesc

Ce-mi rămâne-n urmă mie?

Am știut cum să trăiesc

Punând suflu chezășie?

Pierzând  zilele de-a rândul

Cu îndemnuri trecătoare,

Încropind din aburi visul

Ce pierea la simpla boare.

 

Socotind cum clipa pleacă

Și doar grija îmi rămâne,

Văzând barca că se-neacă

Am vâslit spre-nchinăciune.

Te rog, Doamne, mai dă-mi vreme

Să ating al  meu liman!

Spune-mi, Doamne: "Nu te teme!"

Când am frică și alean.

Pentru suflet dă-mi o haină

Din iertare și iubire,

Să o spăl în mare taină

În lumină și smerire.

 

Nu vreau inimă pustie

Îmbrăcată-n nestemate,

Fă-o, Doamne, simplă, vie

Să o simt în piept cum bate.

Când din lume am să plec

Nu știu când, poate și mâine,

Fie-mi ceasul bun să trec

Vămile ce duc spre Tine.

 

Te strig pe Tine Doamne

 

Te strig pe Tine Doamne, din neguri și abis

Unde-am căzut ca rob din neputința mea,

Întoarce-ți Fața Sfântă, auzi-mi glasul stins,

Ridică-mă Părinte, să văd  lumina Ta!

Tot rătăcesc stingheră și locul nu-mi găsesc

Sunt pasăre pribeagă de vulturi asaltată,

Mă zbat să scap din laț, dar iată mă lovesc

Cu gheare ascuțite ce se înfig pe dată.

 

Privirea-mi este stinsă de lacrimi și durere

Cu greu zăresc cărarea ce duce-n luminiş,

M-afund tot mai adânc sleită de putere,

Iar  patimi grele vin lovindu-mă fățiș.

Spune-mi Tu Doamne, de ce am nevoință ?

Ce trebuie s-arunc să-mi ușurez simțirea ?

Adun în jur himere și val de suferință,

Mă întinez cu voia uitându-mi rostuirea.

 

Când sufletul flămând aripile-și întinde

Cuprins de dorul păcii şi-a farului lumină,

Atuncea ațipesc și lenea mă cuprinde,

Îmbrăţişez cu voia doar ispitiri şi vină.

O, Doamne, cu umilinţă bat la ușa Ta,

Deschide-mi de voieşti, fereşte-mă de ploi!

Doar Tu Părinte, ştii ce-i în suflarea mea,

Ajută-mă te rog, să nu cad în noroi!

 

Ridică-ne Fecioară…

 

Mă-ntreb mereu de ce-avem neputinţă

Lăsând ca timpul iute să treacă în pustie?

De ce alegem clipa departe de credinţă

Uitând grădina sfântă din dulcea Românie?

Îmi scutur reavoinţa şi somnul nesimţirii

Din gânduri şi privire, din sufletu-n tumult,

Privesc peste a mea ţară spre zorii mântuirii

Şi glasul dintre  stele cu bucurie ascult.

 

Pe braţele-mi slăbite duc steagul strămoşesc

Spre Maica Preacurată şi-i cer o mângâiere,

O  rog cu umilinţă ca tot ce-i românesc

Sub brâul Său să fie, scăpându-l de durere.

Priveşte Preacurată spre ţărişoara mea

Lumina i se stinge şi munţii ei se frâng,

În patru zări tot creşte doar buruiana rea,

Iar Bunii în morminte se răsucesc şi plâng.

 

Pământul ăsta geme şi duce grea povară

Şi valurile sorţii spre el se prăvălesc,

Nu ne lăsa orfani, ci fii aici Fecioară,

Alungă corbii răi când vin şi ne lovesc.

Tu candelă ne fii şi sprijin sfânt la greu,

Ridică-ne îndată din hău şi stricăciune!

Arată-ne cărarea spre cer şi Dumnezeu

Şi-nvaţă-ne unirea prin steag şi rugăciune!

 

Lângă Tine 

 

Umilă stau la  poarta sfântă, Doamne,

În rugăciune mută ştiută doar de  Tine,

Alungă pătimirea ce vrea să mă condamne

Şi-ntoarce-mă degrabă la calea către sine.

 

Eu simt păcatul meu ca  piatra de mormânt

Ce  îmi apasă suflul şi calea mi-o astupă,

Privirea-mi rătăcită o trage spre pământ

Cu plânset şi durere, voinţa vrea să-mi rupă.

 

Se zbate duhul meu vrând clipa-n libertate

Şi-atunci se cuibăreşte unde-i a Ta privire,

Îndepărtează piatra plecând în zbor, departe ,

Având pe-aripi, lumina ca far spre mântuire.

 

Nu vreau să împovărez suflarea cu păcate,

Ci în tăcere aştept să îmi purific gândul,

Mă-ndepărtez  în fugă de gheare blestemate

Şi mă întorc spre cer să îţi ascult cuvântul.

 

S-a înălţat Iisus

Se-aude-n dimineaţă un cântec din Eden,
Pe frunte, cerul poartă un crin înrourat,
Un cor divin rosteste ferice un refren
Vestind în univers,"Hristos s-a înălţat!"

Din muntele cel sfânt s-a ridicat Iisus
Privit de-ai săi Apostoli ce-l petreceau cu dor,
I-a binecuvantat, apoi pe nor s-a dus
Vorbindu-le din ceruri cu glas nepieritor.
O, Doamne, Izvorul vieţii prin veacuri nesecat,
Te-ai înălţat la Tatăl şi îmi arăţi o cale,
Tu lupţi să fiu al Tău departe de păcat,
De-atingerea aspidei, de tot ce-nseamnă jale.

Ai coborat Hristoase în iadu-ntunecat
Să-mi ştergi fărădelegea din sufletul rănit,
Cu-a Ta iubire sfântă din rău m-ai ridicat,
Să fiu la Tine-n brate de patimi mântuit.
De-a dreapta Tatălui te-ai aşezat Iisuse,
Dar soartă noastră din mână n-ai lăsat,
Aş vrea să îţi şoptesc cuvintele nespuse
Strigând, apoi spre cer, Hristos s-a înălţat!

 

Sub mâna Ta


Privesc în jur pământul ce iată, a-nverzit
Sub mâna Ta cea sfântă şi-a tot ce-i îngeresc,
Pluteşte-n aer, viaţă ce suie spre zenit,
Doar eu am frig în oase, nu pot să mă-ncălzesc.

De la o vreme, Doamne, am pasul obosit,
Iar urma sa se pierde în negură şi tină,
Mă simt orfană-n suflet, voinţa mi-a slăbit,
Am aripi parcă frânte şi-ncătuşate-n vină.

Sunt pasăre pribeagă ce cuibul nu-şi găseşte
Şi zbor rătăcitoare prin vânturi reci şi ploi,
Adesea sunt rănită de uliul ce ţinteşte
Acolo unde-s slabă, trântindu-mă-n noroi.

Te strig pe Tine, Doamne, auzi-mi glasul stins
Şi dă-mi lumină vie pe-ntortocheata-mi cale,
Simt cum păcatul arde ca un tăciune aprins,
Tu stinge-l într-o clipă şi-alină a mea jale.

 

Mi-e dor de Tine...

 

Am alergat la Tine, acum în faptul serii

Mânată de un dor și-un gând de nepătruns,

Simțit-am, Doamne, dorința mângâierii

Știind că mâna-Ți sfântă îmi este de-ajuns.

Încep să strig la ușă cu multă cutezanță

Unde ești Doamne, Mântuitorul meu?

Primește-mă la Tine, dă-mi clipa de speranță,

Mi-e dor să fiu copilul culcat la sânul Tău!

Și îmi deschizi zâmbind privindu-mi în adânc,

Tot zbuciumul ștergându-l și plânsul ce-apasă,

Mă salți uşor pe brațe de parcă aş fi un prunc

Șoptindu-mi că aici sunt totdeauna acasă.

 

Te-am rătăcit Iisuse adesea-n drumul meu

Cuprinsă de iluzii și lucrături meschine,

Apoi te-am regăsit cum m-așteptai mereu

Ca eu să aflu acum sălașul lângă Tine.

Amar de vreme, Doamne, eu nu am îndrăznit

Privirea-mi vinovată să o ridic spre Tine,

Să-ți spun că te iubesc, cu sufletul smerit,

Căci Tu ești necuprinsul și viață pentru mine.

Mi-e dor de Tine Doamne, un dor ce izbăvește

Spălându-mi nevoința și sufletul de vină,

Mi-e dor de Tine Doamne, un dor ce mântuiește

Și poartă pașii mei spre pace și lumină.

 

Un loc al meu

 

Stau între clipe reci ce nu au înţeles

Şi parcă un pumnal îmi taie răsuflarea,

Voiesc un loc al meu, dar iată, n-am de ales,

Căci timpul mă zoreşte odată cu-nserarea.

Tot îmi feresc trăirea de palmele de foc,

Ascund scânteia sfântă de vîntul nemilos,

O rugă fac tăcută şi-mi caut tainic loc

Simţind aripa blândă ce-mi este de folos.

 

O lespede încearcă să mă închidă-n umbră

Ca eu să pierd cărarea ce duce-n nemurire,

Privesc neputincioasă cum vine clipa sumbră

Punându-mi în balanţă, conştiinţă şi simţire.

O, Doamne Sfinte, auzi-mi glasul stins

Putere n-am să fug de-abis şi triste şoapte,

Am lenevit Părinte, crezând că te-am atins,

Ajută-mă te rog, să stau de Tine aproape.

 

Albeşte-mi, Doamne, veşmântul întinat

Şi slobozeşte-mi gândul din mâna celui rău,

Doar prin iubirea Ta, cărarea mi-am aflat

Nu vreau tocmai acum să pierd cuvântul Tău.