Poezii de Mioara Anastasiu

ECLIPSA

S-a întâmplat pe unsprezece august

Una mie nouă sute nouă zeci și nouă,

Pe la ora două, după prânz…

Oamenii priveau cerul

Și toți păreau atât de ciudați

În lumina aceea nefirească de asfințit.

Ieșiseră la porți, cu ochelarii de carton între dește

Gata să și-i pună la ochi ca să nu-i radieze ”feromenul”

Care avea să treacă ca un nor peste cotețele lor cu animale,

Peste grajduri și peste grădini

Și să se scurgă la vale necazu’ ăsta

Și peste alte țări, nu numai peste România,

Ca să vază toți cum e fără soare

Și fără credință în Dumnezeu, la o adică…

Deodată, când toți și-au pus ochelarii ăia pe nas

Ca la o comandă, după ce Marin le arătă ceasu’

Bătând cu deștu’ arătător în el, pe muteasca,

Apăru hodorogind de pe pod o căruță.

Și când ajunse în dreptul lui Marin Feraru

Ăl din căruță îi strigă cât îl ținea gura:” Bol-șe-vi-cu-lee! Aha”!

Apoi, trei case mai sus, din goana calului,

Îi strigă și lui Rik, sasul: ”Hi-cle-ris-tu-lee! Aha”!

Și a dispărut pe hodiță în sus, învăluit într-un nor de praf,

Și de umbra eclipsei care trecuse…

”No mă, că a vint ăsta și ne-a distrus atenția”!

”Ce-a strigat mă, nebunu’, ce urla din gură”?

Garofița s-a întors cu spatele, ca și cum ar fi dat să plece,

Ca să nu-i vadă ceilalți fața batjocoritoare și explică:

”I-a zis lu’nea Main Feraru bolșevic, dă pă când lucra la fermă

Și era turnător, nu-i așa nea Marine?”

”Du-te Garoafă d-aici, să nu arunc cu sapa după tine”!

Se înfurie Marin Feraru și se făcu roșu ca sfecla roșie.

”Și, continuă Garofița repede, ca să nu piardă momentul dezvăluirii

Lui nea Rik i-a zis hiclerist, nu-ș de ce,

Chiar așa, de ce ți-a zis hiclerist, ce înseamnă”?

Rik n-a catadicsit să răspundă la întrebare.

Stătea în poartă, mătăhălos cum era

Și privind în urma căruței spuse ca pentru sine:

”No, bine mă că m-ai făcut hiclerist, ca să știu…”

Morghit, unguroaica, nevasta lui Rik

 Strecura laptele dintr-un vas într-altul, printr-un tifon.

”Cum o mai duci cu sănătatea tanti Morghit”?am întrebat-o.

”Rău, domna Miora, rău, dar trebuie să fac treabă;

Uite, vezi cât îs de umflată?

Dacă apăs pe buric iasă puroi.

Am fost la doctor, dar”…și făcu un gest a lehamite din mână.

Rik, în capul trepților strigă către unu’ de pe drum:

”Măă, ia ascultă! Hai încoace să vorbim ceva,

Hai mă zise el cumsecade, coborând scările,

Hai că-ți dau de lucru, vii cu mine mâine la sapă,

Dar îți dau de-acuma, niște slană și niște palincă

Și-apoi mâine îți dau și bani, ce zici?

Morghit lăsă vasul cu lapte deoparte

Și se duse să vadă pe cine tocmește bărbate-su la muncă.

Rik deschisese poarta și vorbea ademenitor

Cum nu-i prea era lui felul,

De parcă chema găina la tăiere…

Omul acela rămăsese țintuit locului ca prostu’

Că nu era obișnuit să fie luat cu frumosul.

”Hai mă, hai intră să vorbim,

Că uite iasă cloșca cu puii pă lângă mine pă poartă.”

Ăla se înmuiase, dădea să vină…

”Iooooi! Nu intra mă nebunule, strigă Morghit,

Că dacă pune mâna pe tine te omoară”!

Nebunu’ se trase speriat înapoi, mai mai să cadă,

Apoi o rupse la fugă strigând: ”Al dracu’ hiclerist ce ești”!

”Ei lasă, strigă Rik în urma nebunului,

Te învăț io minte, te prinz io odată și odată,

Iote bâta aici o țin lângă poartă,

Nu mă faci tu pă mine să-mi cumpăr ochelari degeaba,

Să pierd iclipsa din cauza ta,

Ți-arată el ție hicleristu’”!

SONET DE TOAMNĂ

O să mă las înduplecată

De toamna care va veni,

Voi sta cu ușa descuiată,

Fiindcă nu știu în care zi…

Prin frunza putredă din mine

Îndrăgostiții să se plimbe,

Să facă dragoste, în fine,

Să jure că n-o să se schimbe.

Să port eșarfe colorate,

Urzeala anilor trecuți,

Sub pași, frunze-scrisori uitate,

De la amanți nepricepuți.

Să treacă vara anodină!

Eu numai toamna sunt deplină.

CAUTĂ OMUL!
 

TU crezi că este mai puternică frica,
Decât dragostea?
Legământul, mai puternic
Decât încrederea?
Legea mai bună decât Tine,
Când veneai în răcoarea serii
Să-ți întâlnești prietenul?

Yahve, caută omul,
Nu-l mai lăsa pe mâna înșelătorilor!
Arde cu focul Tău sacru
Toate Locașurile de cult,
În care se numără arginții trădării,
Arde odăjdiile,
Altarele ,
Distruge ”tainele”, 
Amintirea conciliilor.
Mătură secolele
De spurcăciunea teoriilor adunate…
Și întâlnește-te cu OMUL,
Doar Tu și El.

Yahve,
Nu există om fericit,
Nu există om împlinit,
Cred că suntem leprozeria Universului.
Mizăm pe viața asta scurtă,
Pentru că niciunul dintre noi nu știe
Ce va fi Dincolo.

Și dacă dincolo ești Tu
Cel Atotputernic,
Devine imposibil,
Absolut imposibil,
Să ne condamni la nefericire veșnică,
Împărțindu-ne în două tabere:
Salvați și damnați,
Despărțindu-ne pe unii de alții.

Ajunge sărăcia, 
Ajunge boala, 
Chinul, nebunia,
Ajunge prostia…
După cum vezi, 
N-am pomenit de cei bogați
Care sunt
Cei mai îngroziți
În fața morții.

Poate că vei transforma coșmarurile noastre,
Faptele reprobabile, 
Crimele,
Jafurile,
Violurile,
În altceva…
În iarbă, sau în pietre,
Să le putem călca în picioare
Pe lumea cealaltă.

Yahve,
Noi nu ne dorim viața veșnică
Fără unii dintre ai noștri.
Nu Tu,
Ci episcopii l-au pus pe Eleazar cel sărac
În sânul lui Avraam, în ceruri.
Nu degetul Tău,
Ci al episcopilor au consemnat inumanul refuz
De a umezi buzele unui om care ardea veșnic…
Refuzul complet.
Câțiva scelerați, în goana lor după vânt,
Au inventat chinuri veșnice, pedepse interminabile, 
Patroni ai gheenei 
Ș. a. m. d.
Dar, au oferit și ”soluția” salvării prin ei:
Purgatoriu, 
Indulgențe,
Pomeni,
Moaște, 
Sacramente, 
Liturghii,
Pelerinaje,
Războaie sfinte,
Războaie,
Lagăre de concentrare…

Noi nu dorim Veșnicia fără noi.

Chiar și așa degenerați,
Lași, 
Lacomi,
Egoiști,
Bețivi,
Încă mai batem cu pumnul în masă, 
Cu fața căzută în propriul vomisment:
”Mie-mi place ca omul să fie om!”

-”DE VOR FI PĂCATELE VOASTRE ROȘII, SAU NEGRE,
SE VOR FACE ALBE, CA LÂNA ALBĂ”,
Ai spus și credem.

Nu înțelegem ce ispășim 
Prin nenorocita asta de moarte
După o viață 
De neîndurătoare eșecuri.
Este bine că ne-ai dat lacrimile
Care însumate fac
Trei sferturi din suprafața Terrei,
Restul fiind pământ,
Adică trupurile strămoșilor,
Care așteaptă învierea.

Rondelul singurătății

Această încăpere strâmtă

Ce pare a fi viața mea,

Cuprinde numai rime-n ea

Plus visul care mă frământă.

Luna-n haloul ei de sfântă

Cu indulgență oglindea,

Această încăpere strâmtă

Ce pare a fi viața mea.

Singurătatea neîntreruptă

Îmi e decor, îmi e perdea

De ploaie, ca-ntr-o zi de nuntă

Din care mirele lipsea.

Această încăpere strâmtă…

Rondelul durerii

Mi-e plină inima de vânătăi,

Pe visul meu sunt urme de sărut

Sunt pașii tăi ce-n fugă au trecut,

Parfumul tău pe umerii mei goi.

În viață totul e-mpărțit la doi,

Ne suntem vină și ne suntem rost,

Mi-e plină inima de vânătăi

Pe visul meu sunt urme de sărut.

Privește, tot amurgul e-n văpăi

-Culori cum niciodată n-am văzut-

De parcă sângerează pentru noi

Că nu ne-am întâlnit cândva demult,

Mi-e plină inima de vânătăi.