Poezii de Constantinescu Rodica

Tu eşti Cuvântul

Mă-ntreb ades ce aş fi eu în lumea asta mare,

Dacă-aş trăi pierdută  de Bunul Dumnezeu?

Ce-aş fi fără  iubire şi sfânta-i îndurare

Când  şerpii fără număr m-ar sugruma mereu?

Şi atunci un dor de Tine în suflet răscoleşte

Mă-ndeamnă spre altar la Cruce să mă-nchin,

Te rog cu umilinţă Tu ruga mea primeşte

Căci viaţa mea de-acum este tumult şi chin.

 

De multe ori Iisuse, nu pot să îndrăznesc

Să vin în faţa Ta cu viaţa-mi de  păcate,

Smerită aş vrea să-ţi spun,o, Doamne, te iubesc!

Dar am  ruşine mare  pentru ale mele fapte .

Să ştii Stăpâne drag  c-aş vrea să mă cunosc,

Ajută-mă când pic şi-mi pierd uşor avântul,

Tu ştii c-am neputinţă şi vina-mi  recunosc,

Dă-mi luminare, căci Tu eşti sfânt Cuvântul.

 

Mult Îndurate Doamne, şi eu-s copilul Tău

Ce-aleargă cu speranţă s-ajungă la altar,

Primeşte-mă Mărite, ascultă păsul meu

Căci vreau să fiu curată când  trec sfântul hotar.

Dă-mi Doamne, vreme de plâns şi pocăinţă,

Căci îmi doresc nespus să mă-ntâlnesc cu Tine,

Tu mi-ai privit adâncul văzând că am conştiinţă

Şi mi-ai trimis un înger să fie lângă mine.

 

O frunză-ngălbenită...

 

O frunză-ngălbenită-mi bate-n geam

Şoptind că timpu-i să mă-ntorc la matcă,

Ea a simţit de mult că-n suflet eu jeleam

Chiar de trăim haotic zicând mereu: Ce dacă!

Spre  frunză am privit prin lacrima ascunsă

Dorind să-i prind mesajul şi timpul ei puţin,

Dar am simtit durere şi  inima străpunsă

De-o suliţă de foc ce-n vârf ţinea venin.

 

M-am aşezat rănită pe-un pat de frunze moarte

Agonizând o vreme printre năluci şi frig,

Dar o lumină vie m-a dus în zbor, departe,

La uşa mântuirii şi-am început să strig.

Deschide-mi, Doamne, sunt oaia rătăcită,

Priveşte-mă cum sufăr şi rana-mi sângerează!

Iisuse către Tine, mă-ntorc acum smerită

Iertare-Ţi cer, o, Doamne, te rog mă înviază!

 

Ţin faptele în palme nimic nu vreau s-ascund,

Aştept să-mi dai pedeapsă pentru păcatul greu,

În umilinţă stau şi-n lacrimi mă cufund

Că te-am uitat pe Tine, Dumnezeul meu.

Am lenevit mult timp în somnul fără rost

Şi-am petrecut voioasă cu nebunia clipei,

Noian de ani şi zile, vasal la rău am fost

Şi n-am ştiut că totul e leagănul risipei.

 

Primeşte-mă Iisuse

                                   
Pe palme ţin o rază la ceas de-nchinăciune
Ce-mi luminează calea şi-n suflet se coboară,
Simt cerul că-i deschis, sălaş de rugăciune,
Adâncul se preface în ram de primăvară.
Şi iată-mă-n genunchi bătând la uşa sfântă,
Deschide-mi, Doamne, că-s oaia rătăcită!
Primeşte-mă Iisuse, căci răul se împlântă
Ştiind că n-am voinţă, iar calea-i sărăcită!

Veni-ta săptămâna de chin şi patimi grele
Când Tu de bunăvoie vei merge către moarte,
Dă-mi crucea, Doamne, că-s patimile mele
Sau lasă-mă cu Tine s-o duc pe mai departe.
Privesc către Glogota ce eu ţi-am ridicat-o
Prin multele păcate şi viaţa-mi fără lege,
Orânduirea-ţi sfântă cu voia am stricat-o,
Iar cel viclean şi negru ca roadă mă culege.

Mă lupt Iisuse, din somn să mă trezesc,
Să nu ajung cumva smochin neroditor,
Iar untdelemnul nicicând să îl sfârşesc
Şi candelă să-mi ardă cu foc nepieritor.

Aş vrea acum să-ţi spăl a Tale tălpi, Iisuse,
La fel ca păcătoasa, cu lacrimă curată,
Să le sărut umilă căci sunt de mir atinse,
Apoi să-mi iau suflarea de  răutăţi iertată.

 

Aproape de  hotar

 

Aproape sunt acum de luminos hotar,

Însă am pasul greu şi nu pot să ajung

Să pun un fir de crin pe sfântul Tău altar,

Căci braţe negre din rugă-ncet mă smulg.

 

Şi-atunci îngenunchez în lacrimă şi tină

Rugându-mă ca uşa să-mi fie, iar deschisă,

Eu ştiu că port pe umeri, fărădelegi şi vină,

Însă  mă rog smerită să am candela aprinsă.

 

Eu strig nădăjduind, ştiind că-s  auzită,

Chiar de-am păcătuit ca cel mai rău tâlhar,

În taină îmi doresc să pot fi mântuită

Şi să ating lumina, zburând spre acel hotar.

 

De-aceea Doamne Sfinte, Mântuitorul meu

Alerg nerăbdătoare la uşa Ta deschisă,

Eu ştiu că Tu mă ierţi şi mă ajuţi la greu,

Primind neîncetat iubirea-Ţi necuprinsă.

 

În faţa Ta

 

Stau  Doamne-n faţa Ta în penitenţă

Şi-n noaptea adâncă rătăcirea-mi plâng,

Prin gânduri văd pribeaga-mi existenţă

Şi mă întreb umil de voi putea s-ajung,

S-ajung Părinte drag să nu te amăgesc

Când spun că Legea-Ţi Sfântă  mi-e cărare,

Cu sufletul curat porunca să-mplinesc

 Şi să ating cândva  sălaşul Tău din  zare.

 

Întreb uimit,o, Doamne, Dumnezeul meu

Cum poţi să-mi dai iubire şi lumină?

Mă scoţi pe braţe calde când mi-e greu

Ştiind că-s rătăcit, purtând păcat şi vină.

Cu pătimiri deşarte adesea mă gătesc,

Dar port în suflet, speranța de-a zbura,

Visez  mereu la Tine şi tainic îmi doresc

Să simt în nemurire sfântă-ndrumarea Ta.

 

Mă uit la viaţa-mi plină cu semne de-ntrebare

Rugându-mă-n tăcere cu sufletul pierit,

S-aud îndată, Doamne, a Ta sfântă  chemare

Şi-n zbor să trec hotarul în pace, mântuit.

 

Năravuri vechi şi noi...

 

Năravuri vechi şi noi ne-mpăunează firea,

Uitând să ne apărăm de negrul Veliar

Şi rătăcim orbiţi uitând care-i menirea,

Pierzând ce-avem de preţ, cărarea spre altar.

Păstrăm cu străşnicie mânia fără margini

Şi lovituri perfide din pizmă „dăruim”,

Ne-ndepărtăm cu ştiinţă de sfintele origini,

Din pătimiri şi lacrimi trăirea ne-o zidim.

Dar iată că păcatul ce se ascunde-n noi

Va fi citit de înger din lungul său zapis,

Umili vom sta-n ţărână în ziua de apoi,

Când vom fi judecaţi şi aproape de abis.

Tu strigă frate spre Domnul ne-ncetat

Cerând să fii vădit aici şi nu în ceruri,

Şi roagă-te plângând cu sufletul bun, curat

Să fii iertat de rele şi mântuit de-a pururi.

 

Ne întoarcem rând pe rând...

 

Ne-ntoarcem rând pe rând când e sortit

În ceru-nalt unde ne-am întrupat,

Cătăm uimiţi la clipa ce-am trăit,

Privim tăcuţi la urma ce-am lăsat.

Doar de trupeasca viaţă amintim

De greutăţi, avere, poziţia avută,

Oare la suflet o clipă ne gândim

Ce-a căpătat în viaţa-i neştiută?

 

Am fost clădiţi din mâna de ţărână

Care la primul vânt se risipeşte,

Dar sufletul cu atingerea-i divină

Şi după moartea rece dăinuieşte.

Călătoreşte liber şi nu face ocol

Purtând cu el noianul de simţire,

Aşeză cu blândeţe-n trup curat şi gol

Acea scânteie mică de dumnezeire.

 

Când e lovit, se zbate cu aripa rănită

Şi cheamă omul din calea rătăcirii,

În taină-i spune când este în ispită

Ferindu-l ne-ncetat de braţele pieirii.

 

De vreau să urc...

 

De vreau să urc spre Tine încă-o treaptă

Cu sufletul umil s-ating lumina,

În umbra nopţii, ascunsă mă aşteaptă

O patimă ce mă îmbracă-n vină.

Încep o luptă cruntă şi nedreaptă

Cu mine însămi şi neputinţa mea,

Sufletul strigă:"Hai, urcă încă o treaptă!"

Dar eul egoist îşi vrea puterea sa.

Mă uit spre cer şi strig cu disperare,

Unde eşti Doamne, Mântuitorul meu?

Nu mă lăsa  să pierd a Ta cărare,

Ridică a mea simţire din păcatul greu!

În valuri reci şi negre loveşte ispitirea

Cu fiecare treaptă urcată către Tine,

Capcanele ascunse  îmi dau doar pătimirea,

Doresc să scap, dar laţul lor mă ţine.

Şi atuncea Tu Iisuse, în taină  îmi vorbeşti,

Îmi dai prin sfinţii îngeri o cărare,

Cu-nţelepciune şi har mă sfătuieşti

S-alung prin rugă, secunda de-ncercare.

 

Aștept în rugă mută…

 

Îmbrățișez cu gândul o stâncă vălurită
Închisă între nori c-un zid cernit și greu,
Am sufletul aproape de clipa răzvrătită,
De cerul plans, dar şi de Dumnezeu.
Aștept în rugă mută s-apară zorii noi
Sperând să văd o rază din sfintele lăcașuri,
În jur zăresc doar apă și cale prin noroi,
Pământ mâhnit și singur, înfășurat în doruri.

Privesc către înalt și cu-ndrăzneală strig,
O, Doamne al îndurării, ascultă ruga mea!
Nu ne lăsa stingheri în negură și frig,
Simt că-i aproape sfântă venirea Ta!
Te-ntreb smerită, de ce îmi este teamă
Că soarele-i răpit și-ncet ne ofilim?
Trăiesc cu întrebări și mintea în dilemă,
Ajută-ne Părinte, din nou să-nmugurim!

Nădejdea mă îndeamă să vin la sfânt altar
Și să vorbesc cu Tine prin păzitorul meu,
El mă ridică-n zbor s-ating al Tău hotar
Și-mi dăruiește vesel aripa sa mereu.
Slăvit să fii Tu Doamne, acum și în vecie
Că ușa mi-ai deschis să văd o altă zare,
Eu simt până-n adâncuri puterea Ta cea vie,
Ce norii-i va topi să facă loc la soare.

 

De câte ori la uşă ai bătut...

În miez de noapte la Tine am venit
Să îţi vorbesc când mintea a tăcut,
Te rog să îmi răspunzi, Iisuse al meu iubit                          
De câte ori la uşă ai stat şi ai bătut?
În toamna vieţii ţi-am auzit chemarea
O şoaptă aproape stinsă, un murmur în ecou,
În ultima secundă am rupt încuietoarea
Şi-n casa mea Iisuse, Tu ai păşit din nou.

Străină am fost de Tine, plecată-atâta vreme
Printre năluci perfide şi ispitiri deşarte,
Nu auzeam îndemnul nici sufletul cum geme,
Mă adânceam în hău spre ţărmuri depărtate.
Am inima-nsetată de a găsi răspunsuri
Nu ştiu cu ce să-ncep, sunt temătoare,
Mă asaltează vorba ascunsă printre gânduri,
Iar sufletul palpită sub semne de-ntrebare.

                                    
 Cum poţi Tu Doamne, tot răul să mi-l ierţi
 Când viaţa mea-i marasm şi-o mie de păcate?
 Cum poţi să-nduri senin şi clipa să aştepţi
 Ca eu să-mbrăţişez a Ta sfântă dreptate?
 Răspunsul îl găsesc în lacrima ce curge
 Spălând de-ntinăciune a spiritului rază,
 Iar Tu-ţi apleci voirea spre sufletul ce plânge,
 Îi dăruieşti iubire şi-un înger bun de pază.