Poezii de Daniel Dăian

1.

eram ultimul pe listă
tu te făceai tot mai frig
și sticla goală era singura care urla
că mă cunoaște
am luat golul și l-am spart de perete
iar când nimeni nu a mai spus nimic
și tu te-ai înecat cu un cuvânt mic
am plecat prin oraș să caut câini

și să le vorbesc
despre oameni locuiți și încăperi
nelocuite


2.

blocul meu are treisprezece etaje sub zero
cred că te vei întreba dacă îmi este frig să urc
sau frică să cobor
nu știu
nu știu nici măcar de ce aleargă pereții în capul meu
de ce latră pisicile în ochii tuturor câinilor
și de ce galbenul este măturat în fiecare dimineață de pe covor
cu aceași mână de femeie spre care
mă aplec
să-i mai spun mamă din când în când
cred că am înnebunit orașul de atâta patimă și pahare sparte
în numele unui adam de plastic
îmbrăcat într-un costum alb
așezat într-o vitrină albă
pe o podea albă
un deget întins către strada pe unde ar trebui să merg
ca să găsesc sfârșitul lumii
nu nu nu nu nu nuuuuu am să te ascult
treisprezece pereți cu treisprezece ferestre
egal treisprezece bătăi de inimă
direct în pereții ăia care gesticulează și
mătură casa scării
de bătrânețe
dar în niciun caz nu accept lemnul stupid afișat prin vitrine
să mimeze omul care a uitat să scoată afară din mine
toate frânghiile
în schimb tu vino mai aproape
să îți sfâșii laptele cu dinții murdari
de nicotină


3.

ce ai face dacă
din moartea mea ar crește
o pădure?


4.

și acum am să ascult ușile prăbușindu-se în alte uși
vântul în care mă spulberă vântul
și gaura cheii pe unde aș putea oricând
să mă privesc în trecut
tu ai putea aduna moartea de pe jos
atât cât îți încape în pumn
și tot nu ar însemna
nimic
iar când din toate urletele nu o să mai rămână nimeni
când din toate vocile
frica ta o să fie și ea stropită de sabie
să mă privești așa
cum am devenit din ce în ce mai puțin
din ce în ce mai probabil
din ce în ce mai
din ce în ce
din ce
din
iar când nici cuvântul acesta mic de legătură
nu o să îți mai ajungă
desenează cu o bucată de cretă
o altă ușă albă în podea
și te du


5.

ea cuprinde respirația mea în palme
și râde
apoi își ridică rochia până la perfecțiune
și mă invită adânc în ea
să recit


6.

am văzut că ai mâinile în realitate
deci fă un masaj
oaselor mele din asfalt
bani nu am
dar am să te plătesc din zilele mele cele mai bune
cât prepozițiile de aur
îmi atârnă la gât
tu să vii tipil
să latri prin intestinele mele
de regret închise în jartieră
și să țipi de mătase
după ce vei afla în o mie de feluri
cum este să te locuiești
singur

7.

oamenii care se înghesuiau să urce în tine
aveau amintirea unei scări memorabile
spre locul de unde se aud păsările revărsându-se la viață
ca un șirag
dar cum eu nu sunt un om ca toți ceilalți
urc și cobor cu realitatea în minte
treptele tuturor celor de dinaintea mea
desenez păsări cu degetul deasupra umărului
din seara trecută când
aproape mi s-a oprit inima de fericire
într-o singură propoziție
realizezi însă
că mai am mult de umblat dintr-o minte în alta
dintr-un picior în alt picior
treaptă după treaptă
până sus
pe locul din dreapta de la geam
unde tu îți lași sânii să privească afară
din lumea noastră


8.

mă descotorosesc de lacrimi
și plâng cărămizi
în locul apei
pentru că așa aleg eu zilnic
să fiu o poveste de adormit
bătrânii


9.

nu îmi pasă de nimic atunci când aleg printr-o piele tăbăcită
zilele altora
este o libertate asumată la capătul unei țigări
fumată într-un loc anume ales din imaginația mea
mereu pe fugă
iar în locul acesta
unde zâmbetul atins mult prea devreme de cuțit
a încetat să mai fie cu sângele la gură
tu ai înțeles asta în urmă cu ani de zile
pentru că așa este firesc să se întâmple
numai cu cei care umblă surzi pe marginea prăpastiei
cu toate astea normalul este un câine orb
cu un lătrat orb
lângă o scară de bloc unde vin să adoarmă toți oamenii fără țară
despre asta este de fapt vorba în poemul ăsta
despre acei oameni care vin să se tolănească
în frigul de urcat al celor 24 de trepte
până la etajul care se zvârcolește cel mai mult
deasupra pământului
și cum zburătoare nu am știut să fim niciodată
așa împleticindu-ne
ne-am ascuns unul în celălalt sălbăticiile
am crescut flori carnivore în pervaz
și din când în când le-am pus față în față
să se lupte până la moarte
pentru că așa este cel mai normal să fim
orbi amândoi și tineri evadați
din flori


10.

cum dăian este un profet al deșertăciunii
se cuvine să îl amintim aici
într-o formă fixă
participantă la izbucnirea cărnii
și pentru că dăian ăsta
nu e nici noapte nici zi nici el însuși câteodată
toți cunoscuții lui sunt invitați să-l spele de păcate
cu alegerile lor
vedeți voi aici se petrece o mare taină
dacă e după mine
cronicarul anonim care așterne aceste rânduri
pe un șervețel îmbibat cu diversitatea unui birt crescut între timp
aș putea spune că dăianul este un număr lucid
așezat cordial pe un tort
sau pur și simplu urat unuia și altuia
ca un fel de la mulți ani splendid care stă și așteaptă
ca deschizătura ușii să însemne de fapt o gură
o femeie doamnă
care să îl înghită atât de mult până când
se împlinește
profeția