Poezii de Daniela Marginean

Poem despre aşteptare

Amintirea sărutului tău
muşcă din mine ca o pasăre de pradă;
vânt subţire ce intră în trup,
dorul topeşte viscerele, şuieră-n oase.

Nu mai pot alerga printre oameni,
stau la masa tăcerii
şi sorb lacrimă din gândul tău,
ca un vin sec tămâios...
Mi-e inima toamnă târzie,
îmi tremură aşteptarea
precum zorul unui cocor spre soare răsare.
M-aş ascunde în ochii lui,
să privesc lumea de sus,
să străbat viaţa în zbor, căutându-te
ca pe o primăvară nesfârşită,
ca pe o deltă născută din revărsarea poemelor,
ca pe o ploaie cu picuri de vis, viaţă şi suflet.
Când nu ştiu să te caut,
mă aştern iarnă peste moartea ce înghite aşteptarea,
ca pe o halcă de carne.


Reverie

Cerul alunecă printre suflete,
ninge dorinţă de carne,
ca o metaforă,
ca o cascadă...
Nimic nu mai poate opri rostogolirea.

La marginea universului străjuit de oase,
se aude îndemnul:
„Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă!”...
şi într-o secundă de linişte absolută
e transformarea-n lumină.

Una câte una, petalele desprind durerea,
taina se înalţă ca luna
peste-un ocean de-ntuneric.
Se văd siluete
plutind parcă bete
în spirala ce-şi urcă
simţirea-ntr-un punct,
un punct mic şi rotund,
un punct sămânţă de soare,
un punct de pulbere stinsă de stea.

Ne naştem din disperarea de a cunoaşte,
ne trecem în disperarea de a ne găsi.

La capătul drumului lepădăm trupul
şi tot ce mai ducem cu noi e dorinţa de pace.

Chemarea însăşi e darul suprem.
Plutim ca un abur,
ne trecem prin pietre,
odihnim în valuri de cer.


Așteptare

Ploaia se cerne peste marea de sensuri,
visul şi-adapă izvorul din pleoape.
De gânduri, doar cerul suspină...

Nimic nu dizolvă distanţa
mai aprig decât numele tău.

Aceeași mireasmă, cuvinte dosite
în buzunarele timpului,
ochi înghițind strigătul - încă o chemare.

Pe clape doar  tăcerea se mişcă
legând sunete îndrăgostite.

Veşnicia ne trece dincolo de aşteptare.


Toamna înțelesului

Respir îndemnul ceții adânci,
acopăr lumina în carne.

Fereastra de cuvinte așteaptă
să între toamna înțelesului în oase.

Vreau să culeg mărul
de pe creanga cea mai înaltă.
Acolo e poemul închis în sămânță.

Mă cațăr pe crengi înfrunzite,
ating minunea cu ochii,
pipăi litere frânte:
ADN-spirală spre cer.

„La început a fost cuvântul
Și cuvântul ă fost Dumnezeu!”



Te caut

Te caut în trecerea dintre păsări și vis,
în aer tăiat de aripă
și-n cer șoptit de  bătăile ei...

Te caut în  taine, în vers și mirări,
în tot ce-am uitat să îți fiu și să-mi fii,
zbor și-avalanșă,
foame și sete,
noapte și zi...

Te caut în priviri și cuvinte pierdute.

Ochii sunt pergament al privighetorii mute.



Toamna unei tăceri

Pot să râd sau să plâng într-un singur surâs,
cunosc bucuria unei atingeri de mână,
un sărut furat timpului.
Voi fi a mia oară
în pasul ce mistuie dansul,
în pieptul ce respiră taina privirii,
șoapta atinsă de toamna unei tăceri.
Şi cât mi-aş dori trecerea ta peste viaţă şi moarte!



Căutând liniștea

Mă strânge încheietura nopţii,
timpul se zbate în ochi,
între ceasul de veghe
şi ceasul de somn.

Aş vrea să prind liniştea
în secunde de oase şi carne
atinse de înger.

Mi-e pacea o mare limpede,
o candelă cu flacăra vie,
un zbor,
o ninsoare.

Viaţa pare singura amăgire
a morţii.

Unde să mai pui pasul
obosit de cădere?
Unde să înalţi gândul
când cauţiînţelesul?

La poarta singurătăţii,
e cea de-a doua venire
în noi.


Răsărit din zâmbetul tău

Noptea se adapă din albia mea,
tăcerea-și respiră-așteptările,
uită gândul și grijile,

palmele caută palme,
buzele acoperă buze,
ochii se-neacă în ochi.

Luna-și atârnă rătăcirea-n copaci.

Aproape, tot mai aproape,
apare un răsărit,
din zâmbetul tău.

Vino, să-mi fii dimineața tăcerii!


Aproape de mine

Cu fiecare rătăcire,
ucid o pasăre,
zborul ei îmi cade în tălpile grele,
țipătul ei îmi mușcă din oase.
Cu fiecare amorțire,
cu fiecare uitare,
rup razele unui răsărit,
palmele sângerează înserarea.
Cu fiecare tăcere sunt mai aproape de mine,
țâșnesc izvoare de piatră din răni,
mușc stânca ce închide în vintre
amintiri, cuvinte din daltă.
Cu fiecare zi mă prind pe mine din urmă.


Prăbușirea pământului

Gara  așteaptă cuvântul
să o traverseze
cu o destinație,
spre cer, sau spre ape,

pământul e doar prăbușire.

Am învățat să aştept
în spatele unei ferestre.
Când mă zăresc
îmbrățișez  trecerea.

La marginea timpului
se află mereu lumina,
numai teama împarte sensul,
nimic nu rupe uitarea prin pulbere...

Visul e singura realitate perfectă...