Poezii de Piri Hanea

Acea zi...


 Tu mă priveai prin aburi de cafea,
 În zorii zilei pe sub flori de mai,
 Când soarele-apărea și dispărea,
 Inimile noastre se-nălțau spre rai.

 O taină sacră se năștea sub cer,
 Pe străzi înguste cu romanțe multe,
 În ochi purtam iubire și mister,
 Cine să creadă sau să ne asculte?


 Eram doar noi și stropii reci de ploaie,
 Iubirea înflorea sub ceas încremenit,
 Când turnul anunța înc-o bătaie,
 Sărutul nostru, sfârșea spre asfințit.


 Dorința arde-n carnea tremurândă,
 Tu, mă cuprinzi topindu-mi trupul tot,
 Sărutul tău de azi îmi-e osândă,
 Iar trupul meu, ți-l dăruiesc, ca port.


În noaptea asta zeu tu îmi vei fii!
Eu, muza ta, cu trupul însetat,
Doar zorii zilei ne vor cuminți,
Păstrând în taină ce ne-ampreunat.


Ești taina mea, și eu îți voi fii taină,
Ne vom dori în timp și în răstimp,
Iar carnea noastră, va urla de teamă,
Când trupurile calde, din nou se vor uni.




              Umbrelă peste suflet


 Mă-mbeți cu vise dulci de primăvară,
 Sub flori de mai ce urcă spre cetăți,
 Cascade de săruturi rostoglolești în taină,
 Spre inima sculptată de multe întrebări.


 ”Eternitate” sfântă scrisă ca o slovă,
 În ceasul de lumină al dulcei dimineți,
 Păstrează-n ea fiorul cântului prin vorbă,
 Umbrelă peste suflet, în zile cu tristeți.





              Cărări spre cer


 Un dor ascuns în mine mai tresare încă,
 Îmi frănge trupul firav, dezmierdat ca ieri,
 Te mai aștept iubite, să urcăm în taină,
 Cărările iubirii, pe scări ce duc spre cer.


 Îți simt sărutul dulce, brațele vânjoase,
 Cum mă cuprind în taina ceasului sublim,
 Dorința curge-n vene cu pulberi veninoase,
 E noaptea noastră sacră, pe care o dorim.


 Mă fereci între clipe sfintencremenite,
 Te cuprind cu sete, te-nfășor în nori.
 Iubeste-mă iubite! Clipa se sfârșește,
 Ne vom scălda în roua florilor din zori.





                  Frunza mea


 Sunt bobul tău de rouă-n dimineți,
 Ce cade peste sufletul de rai,
 Adună-mă și soarbe-mă sub bolți,
 Sub raza soarelui, a florilor de mai.


 Ascunde-mă în lacrima de foc,

 Și toarnă-mă pe rana sufletului tău.
 Iubește-mă și umple-mă de dor!
 Să nu îmi cadă sufletul în hău.


 Ești frunza mea, purtată-n zări,
 Ce pleacă-n zori, revine-n asfințit,
 Căci frunza fără rouă-n depărtări,
 Se ofilește, moare-n răsărit.


 Cuprinde-mă sub bolta sufletului tău,
 Acoperă lucirea orbitoare-n zi,
 Prefă-te frunză crudă-n curcubeu,
 Rămâi așa...așa cum mi-aș dori.





                            Doruri


 Doruri strâng în mine-n fiecare clipă,
 Și te simt aievea până-n răsărit.
 Potolește-mi setea, setea de iubire,
 C-un cuvânt, o vrajă, vis ademenit!


 Lasă ploi să cadă să ne răcorească,
 Sufletele-aprinse se vor liniști,
 Iubirea pătrunde și ne luminează,
 Universul cântă, el ne va zidi.


 Cântec de iubire, azi trimit spre tine,
 Sufletul vibrează pân’ la infinit,
 Te doresc iubite, te-nvelesc cu mine,
 Dorurile mele curg din asfințit.



    Cum?


 Am fugit
desculță-n Univers,
depărtându-mă
prea mult de Galaxia Mea!
Cum să găsesc
calea de întoarcere
în imensitatea
Universului?!





     Infinit


Ai picurat roua
aripilor tale
peste inima mea,
deschizând eternitatea
primăverii înflorite,
către infinitul
Cerului Nostru.




     Dorință


 De-aș putea...
 să-mi ferec
 neputința sufletului
 într-un gând
 veșnic pribeag...
 Eliberând-o...
 într-un alt timp
 acolo....
 unde chiar și eternitatea
 moare!