Poezii de Djamal Mahmoud

ierburi

ne rotim în jurul morţii făcând
tot felul de gesturi
de apărare sau de convieţuire

pământul se roteşte în jurul său
ţesând nopţi în care
ne odihnim trupurile

sufletele sunt
într-o continuă stare
de veghe

dintotdeauna cuvintele
mi s-au părut nişte ierburi
cu care ne hrănim moartea

monolog

sting lumina promiţându-mi că o voi aprinde
cel puţin o singură dată în noaptea aceasta
închid ochii şi încep să măsor distanţa dintre
ultimul pahar golit şi tăcerea ta

îmi rod unghiile
iau paharul pe jumătate plin
şi transparent
îl aşez bine să nu se verse
trag un fum dintr-o ţigară
tu n-ai nevoie de haine
eu n-am timp să-ţi cunosc numele

tablou

e toamnă aici sorina
geamurile sunt larg deschise în camera mea
portocalele atârnă de crengi încă necoapte şi verzi

stăteam pe o bancă într-un parc
cărările erau goale copacii la fel de goi
ochii tăi erau verzi atât de verzi
iar pământul atât de alb şi umed
noi ne sărutam doar
ne sărutam sorina

în casa mea sunt camere mari şi multe acum
pereţi coloraţi şi înalţi
tablouri atârnate de cuie

e toamnă aici sorina
geamurile sunt larg deschise în camera mea

triunghiuri

o fereastră mare şi înaltă deasupra capului
geamuri triughiulare într-un cerc lemnos
nicio urmă de luciu-n jur
stăteam întins  aveam capul uşor ridicat
ochii-mi căutau culoarea pierdută
eram gol aşa cum m-a născut mama
aşa cum m-a făcut tata
aşa cum m-a făcut olarul  olarul care nu râde
olarul care nu plânge   olarul care nu geme
olarul care nu se spală pe mâini
peste mine erau norii norii
erau norii
peste mine era cerul cerul
era cerul
peste mine era femeia femeia
era femeia care plânge
femeia care geme geme geme
femeia care naşte naşte
naşte doar

pe muchiile cercului

feţe fumurii mă răsfoiesc
şuviţe pale îmi cad peste rădăcini
mă caţăr şi mă ridic deasupra trunchiului
adulmec ploile ascultând zvâcnirile lor
mângâi coama cerului
pun şeaua peste pielea sa neagră
şi mătăsoasă precum noaptea
încalec
şi pornesc în galop
pe muchiile cercului

poem

se roteşte cercul în jurul nucleului
o linie dreaptă porneşte dintr-o direcţie
pe urmele punctului
fiecare îşi construieşte un centru al său
fie din piatră    fie din apă

zic unii
că un prunc a fost abandonat într-un pustiu cu mama sa
iar mirajul spre care alerga ea s-a transformat în izvor
oamenii acum se fugăresc între picioarele pruncului
abandonat

femei  majoritatea lor îngrăşate după atâtea naşteri
se îngrămădesc să ia fiecare măcar câte o gură de apă
sau de aer

tu chiar crezi că un om poate să parcurgă toate cerurile
şi să stea faţă-n faţă cu Dumnezeu

pumn de nisip

mâncam împreună pâine şi sare
pâine caldă ca primul tău sărut
ca prima atingere a pielii
mă aşezai des în patul tău verde şi alunecos
îţi plăcea să-mi vezi culoarea ciudată
mă priveai ca pe o nouă invenţie
am venit la tine gol
doar c-o lacrimă
şi un pumn de nisip

ce calde erau tăcerile tale femeie
şi ce reci îţi sunt degetele acum

esenin

mă săruţi
şi-mi  întorci spatele
îmi ceri să sting deşertul
cu palmele mele
khayam
nu avea doar plantaţii de nisip
nici esenin
mai mult sânge decât ţarul
ah  de ai şti
câte femei se aştern în mine
şi câte deşerturi am de stins acum

tagore

tagore
inima ta era doar o bucată mică de carne
nările  două mici ferestre
pe unde intra mirosul ploii
ce-ţi uda soarele din creştet

păsările încă mai zboară şi acum
îşi aleg singure drumul
nimeni nu le pune indicatoare

n-au nevoie de mărgele  nici de icoane
nu stau decât în locuri înalte
tagore
cerul mai este acolo unde l-ai lăsat
ultima dată
iar stelele încă mai cad în prăpăstii

nici cald nici frig

te iubesc femeie
îmi vine să mă mut definitiv
în pântecul tău
îmi plac toate obiceiurile tale
ai gusturi fine femeie
porţi doar haine largi
şi colorate
la tine clima-i potrivită
nu-i nici cald
nici frig
nu mănânci niciodată prea sărat