Poezii de Zinca Marius Iulian

Nici...

nu intraseră zorii pe fereastră. Mi-am făcut

la repezeală bagajul. Îmi pusesem în el,

trupul, mintea şi nu mai era loc decât pentru nişte

rămăşiţe de suflet. Am plecat 

în grabă

prin viaţă

să o colind.

Nici nu ştiu cât am străbătut din ea, pe unde mă aflu,

dar rămăşiţele s-au terminat şi m-a pocnit

o durere în moalele capului. Stau acum 

pe un povârniş

de memorie

rămas

amputat

de îngheţul amintirilor, cu palmele streaşină la ochi,

să-mi văd drumul spre acasă. O fi în viaţa asta

sau a fost cândva? Mă-ntrebam

în şoaptă

strigând

ca naufragiatul,

după ajutor,

înainte.     

Odată...

mi-am lăsat cuvintele la tine.

Să nu fie singure.

Să le îmbrăţişeze pe ale tale.

Să simt sărutul

şi zgomotul lor în mintea mea. Ai plecat

într-o noapte pustie de stele

şi n-am simţit atunci. Încă auzeam ecoul

lor,

al cuvintelor. Acum

nimic

şi

nimic nu doare mai tare

decât tăcerea cuvintelor din tine.   

Am...

fost întrebat cum scriu, de unde vine

ea, inspiraţia. Mă uitam după eul meu

pe lângă mine, să răspundă el

la întrebare. Nu era. Aşa că, am răspuns eu.

Muza.

Un cuvânt,

o expresie care să-mi provoace un click

şi-l pun apoi la copt în minte. Îl las să dospească, 

să se lege cu alte două, trei cuvinte, le scot pe uşa

-suflet şi le aşez pe hârtie. De aici, totul, curge

precum Dunărea pe braţe. Şi n-am minţit, doar că,

îmi aştept acum

eul

să vină 

cu trăirea lui,

a muzei 

să mă aştern pe hârtie.  

Pionii...

stăteau strajă, caii păşteau iarba

aşternută la capul meu şi aşteptau nebunii

să iasă la atac după 7 zile de (taci)turn

aşezat la baza of-ului prelung, ivit într-a 8-a.

Nu l-am înţeles.

Nu ştiam de eram eu la mutare,

de era un strigăt de

atac

sau

apărare la fortăreaţa iubirii. Eram în şah.

Ştiam că orice mutare se-ntâmplă

acum, urmează

mat-ul

sau

remiza (din steagul alb ivit după coline)

sau

patul

în care continui să-mi străbat

şanţurile gândurilor din trup.  

De vorbă...

cu tata am stat azi pe la amiază. Banca

noastră de taifas, mă aştepta. Şi el era

acolo. În picioare. Străbătea cu privirea, 

valea din care urcam spre el. Ne-am îmbrăţişat

cu patos. Trecuse o eternitate de clipe

de când nu ne văzusem. Două zile. Şi încă

nu tăcuserăm

de ajuns

să aflăm

de ce sufletul e împrăştiat

în toate zările

şi se preface că stă ascuns în trup.     

Pa(n)sam...

gândul de la minte la suflet şi înapoi, cum plimbam

o minge de baschet dintr-o mână în alta şi  

nu înţelegeam de ce nu te demarci. Rămăsesem blocat

în afara terenului şi eu continuam să pasez fără

să realizez că tu fluieri la alt meci acum. Aştept

pauza dintre meciuri,

măcar

gândul

sau

mingea să (re)intre în teren.  

Fraier...

-ul nu era acel cuvânt

din dicţionar. Era tratamentul ce-mi fusese

prescris de doctorul Iluzie, să-mi trăiesc

trăirea

înainte

să se termine

efectul de seră,

de clipă aievea

şi rolul rulează

încă.      

Visul...

de noapte (încă) persistă în urmele 

paşilor mei prin ziua scaldată

de bruma dimineţii cu ciripit în culori,

de păsări 

ce îşi anunţă zborul

şi

eu dorm pe mine.

Nu-mi găsesc locul în peisajul acesta.   

Ard...

mocnit, în mine, singur şi mă dor vreascurile

atârnate beteşug peste inimă. Când şi când,

o pală de vânt mă alină. Doar atunci mă fac

(ne)văzut

mie

şi voi vă încălziţi mâinile cât ţine

şi plecaţi mai departe. Eu, îmi aştept

cremenea să mă (a)prindă

în cădere.