Din nou,cu tine-n infinit

La masa tainicei
lumini,din cer apuse,
eu stau cu viaţa
dezlegând uitări,
şi ca un voal de
fantezii răpuse,
privesc la tot prin
fum de lumânări.
Trăiesc şi azi prin

mădulare roase,
dulceaţa fânului
din câmp răscopt,
dintâiul ţipăt
sângerat pe oase
şi,gura ta muşcând
un măr prea copt.
Privesc acum la
nemurirea-ţi blândă,
încerc să-mi rezem
suflul greu pe ea,
aşa cum o făceam
când,stând la pândă,
tu mă chemai mereu
pe-un colţ de stea.
Abia acum văd
cum răsare luna,
tu tot încerci să-mi
ştergi drumul spre ea,
şi iar oftez ca-n ziua
aceea-ntruna,
când,pe pământ
am fost mireasa ta.
Strânsori de dor
îmi sting încet,suflarea,
şi-mi simt iubirea
prinsă sub zenit,
-te văd iubite!
mi se stinge zarea,
-voi fi din nou cu
tine-n infinit!

Toamna ultimei frunze

Se scutură toamna
în clinchete de frunze,
zac brume istovite
pe umbra unei crengi,
se-ascute frigu-n ceaţă
şi,viaţa în clipite,
mai tremură o frunză,
în urme de poieni.

Şi-agaţă lin paltonul
pe un suspin de bocet,
se face că n-o vede,
cum stă,blând,la cerşit,
şi tremură nătânga,
cu scuturări din gene,
când mâna şi-o aşează
pe somnu-i înlemnit!

Şi cade firul vieţii
din frunza-ncercănată,
puzderii de lumini
se-aprind pe chip,livid,
cu ochii plini de rouă
îşi flutură suflarea,
azi îngerii din ceruri
i-adorm la cap,zâmbind!

 

Somn lin

Şi-a prins piciorul viaţa
într-un freamăt de şine,
şi s-a lăsat purtată
de trenuri,ani,prin gări,
eu nu ştiam de dânsa,
credeam că îi e bine,
pân-am primit adresa
şi,muntele de flori!

Mi-adus vântu-o scrisoare,
din tolba-i ponosită,
găsise viaţa mea
înfiptă în beton,
o cruce-avea la capăt,
curgea lacrimi din dânsa,
venea hăt de departe,
să-mi moară lin,în somn!


Îmbracă-mă frumos!

Îmbracă-mă frumos
în mângâieri de stele!
adoarme-mi somnul dulce,
în susurat de vânt,
şi lasă-ţi sărutarea,
să-mi freamăte pe piele,
îmbracă-mă frumos,
iubindu-mă pierdut!

Îmbracă-mă frumos
în tril de primăvară!
alintă-mi aşteptarea
ce muşcă timpul mut,
hai!gustă-mă cu poftă,
din muguri de fecioară,
îmbracă-mă frumos
iubindu-mă pierdut!

Nimic...

Nimic din viaţa
asta,trecătoare,
nu ne va-ntoarce
din lut înapoi,
noi muguri ne vom
naşte prin frunzare,
sau zbatere de timp,
trăind în clipe noi!

Nimic din ţipătul înfrânt
de ochiul vremii,
nu ne-ar putea întoarce
tăcerea din mormânt,
catarge de lumină
plutind pe sânul mării,
vom deveni cândva,
sau răstigniri de vânt!

Nimic din slovele cu
care-am frânt destinul,
nu s-ar încumeta
pe sub pământ,
să ne înece în
cerneală chinul,
amarului de oase
ce-a durut!

Retrezind iubirea

S-au topit apusuri
lunecând prin vise,
toamna-ncercănată
roade amintiri,
umbre de iubire zac
sub geană stinse,
paşii noştri tac,
odihnind trăiri!

Mai alerg prin şoapte,
ferecând hotare,
slobod o vioară
dintr-un somn tăcut,
mi te-aşez în suflet,
încet,ca o boare
şi,trezesc iubirea
de la început!

Năluca

La capăt de dor
vibrează un suflet,
rugin-aşteptării
se crapă pierdut,
se-nmoaie durerea
în oase,zăludă,
şi-apar ghioceii,
pe la tâmplă,tăcut.

Aşteaptă un suflet
o iertare virgină,
trenţele- i atârnă
peste paşii zdreliţi,
viaţa i s-a prins
de un capăt de şină,
i-a promis o nălucă,
c-or să fie iubiţi!

La capăt de drum

Tu-mi plângi
cu vorbe goale,
în letargii
de sunet,
ţi s-au uscat
de patimi,
durerea
din cuvânt,
respiru-nfipt
în stilet,
aprinde-o
lumânare,
să-ţi ducă azi
tristeţea,
în veşnicii
de lut!

Iubesc toamna!

Iubesc toamna
cu bruma lipită
de giulgiul sângeriu
al frunzelor răpuse,
urma cocorilor
căzută peste cetini,
răstignind deznădejdea
pe-un arcuş de vioară,
ploaia cu sărutări livide
potcovită într-o carafă
de must,mirosind
a istovire,
vântul aşezat pe
deasupra iertărilor,
călăuzind destine
înfrigurate de vreme.
Iubesc toamna
cu marama zimţată
peste urechi de
fecioară păgână,
şoaptele fără nesaţ
unduite printre scorburi
sub lună,
cărarea sub care se
vor naşte dup-o
iarnă iubiri,călcată
acum de cortegiul
trăirilor moarte,
letargie de ochi
spânzuraţi sub pământ
şi,miros de castane
necoapte,
ţipătul tău căzut pe
geana dimineţilor
fecioralnice,
pudoarea cu care-ţi
ascundeai freamătul
ibovnic prin cariile
copacilor îmbălsămaţi,
şi,pasul tău lasciv de
femeie întrepătrunsă,
aşteptând primăverile
răsturnate peste
sfârcurile verilor
sfâşiate de dragoste.
Peste toate treci cu o
măreţie de zeiţă antică.
mâinile tale sculptează
sub lut,castele cu
iubiri efemere,
ochii tăi se închid
adormind peste
fruntea iernii.
cum să te mai pot
simţi îmbrăcată în
rochia de mireasă?
Unde te mai pot
aştepta până la toamnă?
tânără doamnă....

Nu-mi spune nici un cuvânt!

Nu-mi spune nici un cuvânt!
la ceasul ăsta târziu de-nserare,
te-am văzut cum ştergeai
dimineaţa din gând,
buzele tale înfloriseră-n
sărutări,pe la alte fecioare.
te certau amintirile mele,
şterse-n lacrimi reci printre şoapte,
mâinile tale care-mi dăruise iubirea
azi,mă minţeau c-un buchet ruşinat
de petale necoapte.
Nu-mi spune nici un cuvânt!
la ceasul ăsta de sfârşită vară,
te-ai legănat prin suflet,ca un vânt,
crezând că urma ta n-o să mă doară!