Poezii de Dumitru VELEA

Xerxes la Hellespont

PALMA ÎMPĂRATULUI

Din osuarele noastre s-a stârnit vântul,

îl aud cum trece prin noi,

ca o spadă de aur izbită din spate

şi-ntre omoplaţi deschide fereastră.

 

Cine-i cel ce priveşte prin noi

din lumea luminii

în lumea cu umbră unde guri

ne stau sub picioare la pândă?

 

Vântul l-aduce ca pe un umăr de soare,

mii de bărbaţi înşiră pe-o rază

deasupra mării cu spumă,

valurile se zbat tălpile s-atingă.

 

Între apă şi talpă mâna mea s-a făcut punte,

o ştie soarele când pe ea s-a întins,

o simte apa murdară când fruntea

de ea şi-a atins.

 

Vântul, el singur, o poartă printre lumi,

parâmă între maluri, trecere înaltă,

tăiş de sabie pe spatele apei,

palmă deschisă spre soare, pentru oştirea din Susa.

 

Războiul se poartă pe palma Împăratului,

o ştie vântul din oase când o trece

şi-o ţine întinsă sub tălpi

după răsufletul şi fapta fiecăruia.

 

 

CRONICĂ NECITITĂ

 

Perşii căzuţi de spada înfiptă prin armură

plutesc pe deasupra şi scriu

pe faţa de lapislazuli a cerului

cu semne cuneiforme, după dictarea lui Xerxes.

 

Pe nemuritorii cavaleri îi aşează în şiruri de semne

ca pe o stelă sau piatră de hotar,

oasele lor strălucesc prin văzduh,

scriu semn după semn şi-aruncă pieile şarpelui.

 

Ziua, le-acoperă norii, ca să nu ne orbească;

noaptea, clipesc, să nu ne cuprindă întunericul.

Dar cine să citească? Toţi îşi trag solzi peste ochi

şi-şi mişcă prin ţărână coada până la amurg.

 

Cine să audă dictarea despre miezul luminii?

Cei cu ochii aprinşi, cu înmulţite guri şi limbi,

fac zgomot sub pieile proprii. După dictarea lui Xerxes,

cresc perşii dincolo de soare.

 

 

DARUL LUI XERXES

 

Mi-au furat Carul Soarelui,

când Soarele intrase pe

întunecatele coridoare ale pământului –

totuşi, eu nu mă închin şarpelui

 

chiar dacă trece prin om

de la un capăt la altul.

 

Mi-au ucis şi vizitiul care mergea pe lângă Car,

ca Soarele pe Calea Regală să nu

mai poată trece din han în han –

totuşi, eu nu mă îmbăt cu aburi de sub piatră

 

chiar dacă bolboroseala lor mi-o traduce

o preoteasă în dulci cuvinte.

 

În culcuşul Soarelui s-au aşezat

furii cu capetele negre şi

Soarele a plesnit, sărindu-i inima din piept –

totuşi, inima mea i-o pun în rană

 

chiar dacă sângele lui mă înecă

şi carnea îmi curge şuvoaie de foc.

 

 

PURPURĂ

 

- Ce miros puternic de usturoi şi putrefacţie

vine dinspre Tir şi Sidon!

 

Unii sapă în piatră uriaşe bazine,

alţii sparg valva calcaroasă a scoicii,

cu cele mai dese năvoade alţii adună

din mare scoicile mici de murex.

 

Unii ascut dălţile pentru piatră,

alţii, cosoarele pentru scobit valva calcaroasă

să scoată pulpa cea moale a moluştei,

s-o pună-n bazine să putrezească, să se lichefieze.

 

Marile bazine se hrănesc cu carne de murex.

Uriaşe grămezi de scoici sparte,

goale veşminte calcaroase,

cavouri din care ce-a fost mai de preţ

 

pentru putrezire s-a luat. În bazine, carnea se schimbă

în suc galben, urât mirositor a usturoi.

Vopsitorii de purpură trec pânza albă prin el

de-atâtea ori cât cere culoarea

 

şi-o întind să se usuce la soare. Lumina aprinde

galbenul de la roz la violet închis –

cu cât pânza este mai expusă la soare

cu atât purpura este mai intensă.

 

Unii ascut suliţele să intre prin platoşă,

alţii, sabia să treacă prin cască,

cu cosoare nevăzute alţi ne sfâşie purpura

şi ne varsă carnea plină de sânge.

 

În ce bazine uriaşe se strâng carnea şi sângele?

Ce vopsitori de purpură trec prin ele nevăzute pânze?

Sub lumina cărui soare le expun

şi pentru care umeri de luptători şi împăraţi?

 

Sau din propria piele ni se fac burdufuri

şi cu propriul sânge ni se umplu? Dar înainte

de a trece prin el pânza subţire

ni se înmoaie capul retezat?

 

- Ce miros puternic de sânge şi putrefacţie,

iese din apele Hellespontului!

 

 

STRECURARE DE APĂ

 

Poate făpturile de piatră

erau utile,

de pus în corăbii pentru fiecare

luptător câte una.

 

Dar ni s-au spart.

Cum nu ştii niciodată oasele

cui duci în sacul de carne,

tot astfel şi pietrele.

 

Unul dintre noi le-a scăpat

în apa sărată,

lăsându-ne doar pilda şarpelui

ce veşnic se jupoaie.

 

Ape sărate strecurăm

prin năvoade –

şi nici o frântură

din făpturile de piatră.

 

 

DE-APARI ÎN SUSA

 

De-apari în Susa din lumea

în care nu mai este,

de sub pământuri grele

ies în lumină spini.

 

Vii încolţit de hiene,

cu carnea sfâşiată,

aproape doar oase goale

de pus în osuare.

 

Pe vârful muntelui ele

trec dintr-o făptură într-alta;

de-apari în Susa,

mi le vei da pe ale tale.

 

Atossa te alege dintre

morţii lumii nenăscute,

ca pe-un cuvânt rostit

şi ne-ncrustat în lutul tablei.

 

De-apari în Susa,

greu îi va fi limbii

să se lovească-n spini.

Dar altfel, spinii nu vorbesc.

 

 

CUNEIFORME REGEŞTI

 

Cu pană de lemn se despică trunchiul de lemn;

cu pană de piatră se despică steiul de piatră;

cu pană de lumină se desparte pământul de ape

şi apele de pământ;

 

Cu pană de os se adânceşte în tăbliţe de lut

semnul penei, după cum rostirea o cere,

în şiruri aşezate, în forme de cruci,

de vorbitoare triunghiuri.

 

Ele amintesc de pana de lumină înfiptă în întuneric,

precum săgeţile în trupul leoaicei vânate,

ele despart cuvântul de carne

şi carnea de cuvânt.

 

Ele stau pe tăbliţe ca frază a rostirii secunde,

oasele, în carne, ca frază a rostirii ascunse

până, puse pe munte, sensul cuvintelor lor

se-ntoarce în rostirea dintâi.

 

Cu pană de lumină înfiptă în trunchiul de lemn,

un cioplitor de dincolo de Istru îşi face portretul –

un scrib cu pană de lumină desparte pământul de ape

şi apele de pământ.

 

În trunchiul de lemn unul ciopleşte goluri de pană,

tot ce nu poate fi, celălalt aduce în fiinţă,

amândoi mă desfac din lumină, Regele Regilor

pentru cei nenăscuţi.