Poezii de Dumitru Velea

Legea Scării

Celor aruncaţi

în camerele negre ale morţii

Mâinile larg desfăcute,

prinse în cuie de fier pe lemn

şi picioarele la un loc, într-un singur cui,

cu stângul răsucit peste dreptul.

Tot ce se fixează în trei puncte

nu se mai poate mişca

decât în interiorul triunghiului lor.

Pieptul se măreşte, inima scade,

aer nu intră – aer nu iese,

stăvilarele de carne se rup şi-n golul pieptului

năvăleşte sângele. Picioarele zadarnic

încearcă s-ajute schimbul de aer –

doar o lumină gălbuie iese pe gură

şi-n valuri de sudoare se varsă

peste palidul trup strâmbat de durere,

picături amestecate cu sânge cad pe pământ,

până corpul brusc se împietreşte.

Mi-e sete! a strigat sub îngrozitorul râs

al mulţimii şi capul i-a căzut cu bărbia în piept.

Scena sufocării au văzut-o atunci

nerăbdătorii de pe muntele pleşuv,

iar în vremea din urmă, Antoine Legrand,

repetându-se nestingherit în lagărul Dachau.

- Doamne, ce unghiuri egale au liniile de scurgere

a sângelui de la tălpile picioarelor

şi cele de la încheieturile mâinilor!

Ce paralele laturi ale scării lui Iacob,

văzute la ceasul al şaselea al zilei,

când ai lăsat să cadă întunericul

şi ai decis să spargi de stâlp

vasul de la gura ta! Astfel ai scris pe

pânza de in

Legea Scării pe care se coboară şi se urcă

singur şi în acelaşi timp!

N-ai mai avut nevoie de un om adormit,

ci numai de cel treaz între cei adormiţi.

Nu-i lăsa sufocaţi de gheara monştrilor

apăruţi din visele lor! Arată-le

pânza de in!

Numărătoarea dintre pereţi

Celor aruncaţi

în camerele roşii ale morţii

- Număr din zori până-n noapte,

câte opt paşi tot număr,

între vizetă şi perete

de doisprezece ani număr şi număr.

Ochiul supraveghetorului

a umplut vizeta,

cum gheara unei fiare

ţi-astupa respiraţia.

Între cei patru pereţi,

între grelele gratii de fier,

între multele gratii de carne,

omul se strânge.

Cuvintele i s-au smuls

cu limbă cu tot,

cele rămase şi le-a-nghiţit

cu sângele la un loc.

- Între pereţi tot număr,

nu mai ştiu cine sunt,

iar Hruşciov ia masa

cu regina Angliei.

La ultima cină,

cerşetorul ţi-aruncă pâinea

în locul de scârnă

de unde şi câinele fuge.

Pereţii au ajuns

o simplă pânză de in

la malul fluviului cel mare

unde poate să-l vadă

pe Cel cu brâul de aur,

cu faţa ca fulgerul,

cu glasul ca tunetul,

şi să rostească despre –

numărătoarea dintre pereţi…