Poezii de Dumitru Velea

În ziua năvoadelor

Steaua cea mare se zvârcoleşte-n prăpastie;

lumina roşie se-ntinde pe feţele celor

ce au aruncat năvoadele ca s-o salveze;

ea le vorbeşte de scaunul cel mai înalt

ce i se cuvine ei, ce li se cuvine lor.

Nori negri şterg fereastra şi plase de foc

se văd pe deasupra prăpastiei. Delatorul

te strigă să sari în ajutor uzurpatorului,

el ştie preţul pândei şi al năvodului aprins,

al profitului strălucitor din zorii zilei.

- Nu răspunde, ci strânge-te între pereţii

locuinţei şi-ascultă-ţi doar răsufletul

din ziua cealaltă, când, copil, te jucai

cu fluturii, printre pomii înfloriţi.

Este ziua năvoadelor de salvare şi-a stelei căzute.

Bucăţi

Cine nu se aşează pe piatră în mijlocul râului

să se bucure de apa ce-i curge pe frunte,

limpede precum cristalul,

are parte de apele mari şi-nvolburate

ce îşi întind aripile negre

până pe vârful munţilor.

Zadarnic se pregăteşte să înoate – şi înoată,

căci tăişul stâncilor din apă

îl face bucăţi;

zadarnic se încinge în zale de fier,

se-ascunde în grote de piatră

săpate sub păduri îngheţate,

departe de oameni şi cer,

că mâna de sus îl face bucăţi.

Nu vorbiţi cu vorbele lui,

nu călcaţi pe urmele lui,

smulgeţi-vă din visele lui,

ca să nu vă faceţi bucăţi!

Să fii sămânţă

Să fii sămânţă într-o păstaie de salcâm,

ca trompa elefantului să cuprindă păstaia,

s-o poarte prin gâtlej cu tine cu tot,

animalul să te rumege, o zi şi-o noapte,

să te treacă prin toate sucurile tranzitorii

ca apoi, nefolositor, să te elimine,

cât mai departe de pădurea de salcâmi,

în ţinutul pârjolit de soare,

pe unde paşii grei l-au purtat

după un strop de apă. Ce noroc,

să poţi răsări, după ce ai străbătut infernul

prin intestinul uriaş al animalului!

Fiecare

Deodată, fiecare a început să alerge pe drumul său,

să aibă părerea sa.

Fiecare aleargă de unul singur,

fără să mai audă cuvintele celorlalţi,

fără să le mai vadă lacrima

sau surâsul pe faţă.

De la un timp, deşi fiecare are urechi,

nu mai aude nimic;

deşi fiecare are ochi cu putere de vultur,

nu mai distinge nimic.

S-au adâncit într-o asurzitoare furtună,

într-o devoratoare noapte.

Ca dintr-un unghi mort, cu disperare se smulg,

dar fără urechi şi fără ochi,

făcând, cu greu, calea întoarsă.

În zori, au ajuns lângă zidul bătrânei şcoli,

dar niciunul n-a nimerit uşa.

Au lovit cu capetele în zid,

fiecare să intre prin propria poartă,

până au umplut piatra de sânge.

De atunci, şcolii i se spune:

Poarta de Sânge.

Doar vântul

Până mai ieri era obiceiul să se pună

lângă uşorul porţii o ladă de argint

(precum un vas cu apă pentru morţi)

în care să se arunce arginţi pentru ctitor

de cei ce intră sau ies prin uşă,

sau trec prin faţa locuinţei.

Cu arginţii strânşi să plătească

pictorii sau cioplitorii de piatră,

ca-n partea dreaptă a intrării, cât mai ferit

de privirile urmaşilor, să-şi însemne chipul,

cum alţii, cavourile. Altfel, el nu putea

să treacă pragul definitiv.

Acum, niciun trecător nu mai aruncă

un ban în lada pusă lângă stâlpul casei.

Mai mult, noaptea, au luat-o şi-au rupt-o bucăţi,

pentru a le vinde, a doua zi, în piaţă.

Acolo, ochiul Domnului a văzut

vânzători de grămezi de argint

şi niciun cumpărător. Doar vântul trecea prin ele

şi scotea sunet de pierzanie. Doar Vântul!