Poezii de Gabriela Mimi Boroianu

Chemările muzei

E lumea tăcere și-i noapte
și-i frig,
Închisă-n orbire cu teamă
te strig,
Cortina ridic-o te aștept
să revii,
Să-ntregim în noi raiul scăpând
de pustii,
Să râdă lumina un timp

nesfârșit
Să rodească în suflet și gând
înmiit,
La timpul când stele în ochi
strălucesc,
O muză te strigă din vers -
te iubesc!



Ai putea fi...

Ai putea fi apa care stâmpără setea unui întreg deșert înflorindu-l,

Ai putea fi soarele ce încălzește inima Alaskăi transformând-o într-un câmp cu flori,

Ai putea fi Steaua Polară călăuzind corăbii rătăcite în ocean ducându-le spre țărm,

Ai putea fi verdele pădurii ce acoperă trupul adormit al Terrei protejând-o,

Ai putea fi orice... dar nu m-ai putea iubi mai mult decât mă iubești atunci când mă ascunzi în cuvânt!



Îmi lipsești...

Mă simt prinsă într-un carusel al cuvintelor ce mă poartă când spre cer când spre iad, amețindu-mă...

Iar tristețea se prăvale ca un val de mare înecându-mi sufletul, luându-mi speranța.

Îmi răscolește gândurile dându-le o altă ordine pe care n-o înțeleg, dezorientându-mă.

Cândva un nufăr plutind pe lacul sentimentelor tale, hrănindu-mă cu ele, înflorind din ele... petale de lumină.

Acum e doar tăcere... și doare.
Îmi lipsești...



Așteptându-te...

Mi-am așezat amintirile în poezii ca, dacă mă va găsi cumva uitarea, să-mi recunosc ușor pașii pe cărarea ce mă duce spre tine...

Mi-am așezat glasul în versuri ca, dacă mă va găsi orbirea, rostindu-le să știu unde e poarta universului ce se deschide spre tine...

Mi-am așezat dorurile în cuvinte ca, dacă într-o zi nu voi mai ști vorbi, tu să le găsești și să știi că dincolo de tăceri sunt eu ... așteptându-te.

Glas de suflet

Îmi scria ploaia pe geam
de vântul ce-ți învăța vorbele
ca să fure cu ele, florilor, săruturi petale
așa cum tu îmi furai dulceața buzelor;

îmi scria de stele cum te urmăreau
ca să-nvețe vraja ochilor tăi
ce-mi făceau sufletul să îngenuncheze
cerându-ți să nu-ți intorci niciodată
fața de la mine;

îmi scria de ea cum încercă,
în fiecare strop, să-ți învețe moliciunea pielii
și blândețea mângâierilor în voia cărora
mă lăsăm uitând de mine...



N-am vrut să citesc.

În ochii mei iubirea și-a scris notele
iar sufletul meu citește partitura
ridicându-şi glasul...

Îmi șoptea o frunză la geam
de geamătul nopții ce răscolea
câmpiile cerului strigându-te;

de încremenirea munților
ce-şi doreau să-nvețe
tăcerea de la tine;

de lacrimile izvorului ce-ți căuta
urmele în iarba crudă a uitării.

N-am vrut s-o ascult...

Speranța își ținea pledoaria
"va veni, va veni, va veni..."

Iar sufletul meu îi devenea ecou...



Îți amintești?


Te-am așteptat mereu la marginea timpului... acolo unde clopotul bisericii îți număra venirile și plecările sfâșiindu-mi sufletul cu dangătul lui ce-mi lovea în coaste.

Am plecat să te caut dincolo de mine dar furnicarul străzii îți ascunde urma pașilor și nici ochii tăi nu mai luminează asupra mea să mă ghideze.

Simt că te pierd...

Mă dor amintirile ce le-ai înghesuit la mine în suflet ca pe niște lucruri de prisos de care ai vrut să scapi.

M-am așezat pe trotuarul viselor lângă o iluzie ce vindea speranțe am vrut să-mi vând dorul de tine dar... nimeni nu l-a vrut.

Îți amintești îmi spuneai că ești cel mai bogat om dacă ai iubire. Dar n-am înțeles atunci cât de sărac rămâi când o pierzi...



Simt că te pierd...

Mă dor amintirile ce le-ai înghesuit la mine în suflet ca pe niște lucruri de prisos de care ai vrut să scapi.

M-am așezat pe trotuarul viselor lângă o iluzie ce vindea speranțe am vrut să-mi vând dorul de tine dar ... nimeni nu l-a vrut.

Îți amintești îmi spuneai că ești cel mai bogat om dacă ai iubire. Dar n-am înțeles atunci cât de sărac rămâi când o pierzi...