Poezii de Emanuel Luca

cântec din somn

e tocmai vremea-n care visezi frumos grădina

crescută pe ruina oraşului bătrân

cu lungi poteci pe care le-a părăsit lumina

când luna se întoarce într-un sărut păgân

coboară printre ierburi un tremur fără margini

din somn în somn va trece fiorul nefiresc

o mână neştiută aşterne peste pagini

viaţa dinlăuntrul cuvintelor ce cresc

când tot oraşul piere răpus de un cuvânt

fă iarăşi dimineaţă iubito pe pământ

cântec din umbră

în dealul de sub casă cresc rădăcini amare

deasupra izvorăşte blând umbra peste zi

din ea se-alcătuieşte o punte către soare

când ultima suflare a nopţii va veni

e-anevoios urcuşul prin ierburi spre lumină

nu-s pietre şlefuite doar vânturi rele bat

în pântecul grădinii mai creşte-o rădăcină

prin ea se scurg din lume toţi oamenii din sat

umbra-i un dar pe care ni l-a făcut lumina

când cea din urmă noapte îşi creşte rădăcina

cântec din vale

târziu cuprins de sete am coborât în vale

dar apele-n izvoare s-au ferecat ascuns

doar pietre lungi şi albe ca oasele de sare

mai apără-n tăcere hotarul nepătruns

dincolo parcă strigă o pasăre de noapte

ce arsă de lumină prin vamă a trecut

dincolo ştiu că-i ziuă în dealul de aproape

iar pasărea învaţă un zbor necunoscut.

târziu cuprins de sete am coborât în vale

când pasărea de noapte aprinde felinare

cântec din prag

pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte

muşcând din soare luna când ziua-i în amurg

şi tainice izvoare de dincolo de noapte

purtând otrava blândă prin trup încet îi curg

nu-s tălpi ca să-i zdrobească privirea rece-n prag

să treacă fără vamă în casa de pământ

când nopţile cleioase în oase se retrag

şi dimineaţa creşte dincolo de mormânt.

pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte

şi orice dimineaţă mă naşte către moarte

PICIOARELE DE VAR ALE ZEILOR

Singur,

cât în zilele ce-şi află rostul doar în rugina arsă a nopţilor.

Singur,

precum ultimul vals şchiopătat al îngerului pe buza paharului de vin,

se încăpăţânase să roadă varul de pe picioarele zeilor.

Câte puţin în fiecare zi.

Cât popoare de furnici, cât umbre reci, cât mângâierea mantiei pe nisip.

Ştia, de acum, câtă neputinţă şi durere are aerul strâns în braţe.

Cum, lângă coastă, arde absenţa cărnii celuilalt.

Cum osul se sfărâmă şi varul se împrăştie.

Cum creta piere scriind numele lucrurilor.

Iară mângâierea nu e decât o cârpă udă alunecând ca un ultim leac peste cuvinte.

Zeii au picioare solide şi privesc îngăduitori când le ştergi pantofii, şi-a spus.

Zeii se sprijină pe picioare groase şi zâmbesc când ne gudurăm lângă gleznele lor, şi-a spus.

Zeii râd când ne căţărăm până la subţiori,

până pe coaste, gâdilându-i cu tălpile noastre mici.

Chiar atunci când îi prindem de nas

şi ne holbăm la nările lor ca la nişte grote preistorice, zeii nu se supără.

Chiar atunci când, obosiţi de urcare,

ne aruncăm în apele reci şi limpezi, zeii nu închid ochii.

Cel mult, clipesc repetat ca să ne apucăm de-o geană, să nu ne înghită adâncul.

Şi chiar atunci când trecem de fruntea lor şi,

ca-ntr-un ghem de şerpi, ne-afundăm în întuneric, zeii nu spun nimic.

Ridică palma grea şi-şi dau părul într-o parte ca să putem păşi liniştiţi.

Zeii nu au nimic de spus

nici când nu mai simt apăsarea dulce a piciorului nostru.

Nu mai zâmbesc, nu mai râd, doar privesc lung în urmă şi-şi pipăie umbra muritoare din carnea noastră, şi-a spus.

Şi poate doar atunci, doar când se încruntă puţin privind în urmă,

le cade o bucată mică de var de pe frunte.