Poezii de Lilia Manole

TE VOI IUBI...

Te voi iubi, mereu, în stil pușkinian,
Să simți Tatiana ceea cum iubea,
Iubea și se ruga, să fie doar câtva
Fiorul unui nesfârșit, adeverit roman.
Te voi iubi, dar de-aș pleca departe,
Îți voi lăsa în urmă respirația briliantă,
Să-ncapi în ea, de- ți va fi dor în noapte,
Și să-ți mai amintești iubirea sufocantă.

Te voi iubi, neavând păreri depline,
Și străluciri de amintiri voi tăinui,
Doar să te știu, că zbori, spre mine,
În gândul meu bizar, răsai în orice zi...

Te voi iubi, în vis, aevea și himeric,
Nestăpânindu-mi șansele divine,
Și poate într-o zi, sau noapte, emisferic,
Voi întregi iubirea, tot venind spe tine ...


O DATĂ-N VIAȚĂ

Atunci când cineva te-nvață să iubești,
Și visele ți le reface-n stoluri de cocori,
Smaraldul, piatră nouă pentru visători,
Se mai predică în fantastice povești;
Atunci când cineva te-nvață să exiști,
Ca pe-o substanță vie, te remediază,
Și aripile vechi, ce-au ars, ți le pictează-
Într-un tablou cu cer înalt, să le-nnoiești.
Atunci când cineva te-nvață să gândești,
Să taci și să vorbești, cu șoapte neauzite,
El nu te pierde din vedere, și nici nu te minte,
O dată-n viață ai putea pe toate să le întâlnești...


AMURGUL VERII

Amurgul verii se așează inocent
Pe caldarâmul zilelor neinfinite,
Dar nopțile nu pot să le aștept,
Nici să-nnoptez nu pot, ca înainte.
Pe-o muchie de lună să mă văd,
Poate, acolo aș avea o noapte,
Eu- nopțile nu pot să le aștept,
Dar sper să fii în ea, ca-n celelalte.
Să împărțim-ntre noi bucățile de cer,
Și luna, martora iubirii să ne fie,
Să coborâm pe un tărâm prosper,
În care-amurgul e-nceput de armonie.
Și lasă-mi vara, care a venit din auster,
Pentru o zi sau pentru -o noapte,
Să ne prefacă-n două stele, ce nu pier,
Când nopțile se pierd, -n singurătate.
Amurgul verii se așează inocent,
Cu urmele de pași, pe caldarâm uitate,
Să coborâm în noapte-incipient,
Și să culegem zilele, ce sunt aproape...


PE ȚĂRMUL DE CÂNDVA

Și-acum, real, când mă gândesc la tine,
Te mai găsesc într-o materie deschisă,
În sufletu-mi mă rog numai să-ți fie bine,
Ridic această carapace și o las închisă.
Și absolut ori relativ,or, timpul nu contează,
Eu doar un timp aveam, dar spații- mii,
Acum, viața ce se trece, iar mă ancorează
Pe un tărâm, pe jumătate gol, printre midii.
Voi defini acest ne-timp al scoicilor de mare,
Și eu, un călător înstrăinat voi deveni,
Dar ști-voi, că având lumina salvatoare,
Te voi vedea, cum marea tulburi, zi de zi.
Cu uriașe valuri, te aștept pe țărm, acum,
Și scoica de origini e în palma mea,
Am obosit să-naintez, când acest drum
Mă duce numai înspre țărmul de cândva.


NUMAI DE VARĂ SĂ NU-ȚI FIE DOR...

Numai de vară să nu-ți fie dor,
Se pare, că și iernii i-o fi tot așa,
Mai dor de vară, decât de însăși ea,
Numai de dorul florilor nu voi să mori.
Numai de vară să nu-ți fie dor,
Poienele albastre sunt eterne,
Cu vara care nu culege vreme,
Și numai soarele din flori ne cerne.
Cuvintele-n memorii de copil,
Ce-ar fi să le mai regăsim?..
Imaginându-ne că noi suntem
Eroi ai unui basm din cer vernil?..
Numai de vară să nu-ți fie dor...
Mai vară decât cea iubire-n ea-
Nu cred că e, sau, poate o mai fi?
Atunci când verile, ușor, revin,
Întoarce-te la cea, din care vei veni...


CUNUNI DE FLORI

Cununi de flori... Sunt oare îndeletnicire?
Cu-a lor putere vezi binecuvântarea,
Când te-ai născut, erai o moştenire,
Azi semeni flori lângă izvoare.
Aici fecioarele veni-vor să-mpletească,
Din bucurii cereşti, gândiri curate,
Şi soarele prin legământ să-l fericească
Acele fiice doar în ii scăldate.
Cel mai frumos voinic să tot admire
Cununi de flori, nesfărâmate,
Ce dulce e veşmântul ce nu piere,
Odihna trupului de muncă e aproape.
Cununi de flori atemporale,
Lângă izvor au lacrimă fierbinte,
Le este dor de feciorie şi de soare,
Le este dor de apă şi sorginte.
Cununi de flori abia mirositoare,
Scăldate-n apa tinereţii trecătoare,
Vin înspre ele cu binecuvântare,
Mi-e dor de un copil şi de visare.


OCROTEȘTE-MI, COPILE...

Ocrotește-mi, copile, ziua de mâine,
Să te văd cum alergi și atingi norii grei,
Și să-ți simt șoapta la o mie de mile
Și urma-ți prin văzduh s-o știe anii mei.
Ocrotește-mi, copile, ziua de ieri,
Așa copil să-mi fii, iar eu o zbuciumată,
Ce n- a uitat, în zeci și trecute primăveri,
Cum te îmbrăca-n lumina cea catifelată.
Ocrotește-mi, copile, ziua, când eu
Sunt , și mai mult decât sunt, ființez-
Copilul, ce scrie minuni de bine, nu de rău,
Cum nimeni în lume nu știe, ce poți să visezi...

FLOARE DE ROZMARIN


Să nu mă uiţi, că, poate, cine ştie,
Cum rozmarinu-n iarbă se preface,
Ne vom culca pe el, uitând de ace,
Şi adormirea ne va fi iubire vie.
Ah, frunzele, acele frunze-n iarbă verde,
Mireasma sufletelor să ne-mpreune,
Noi, lacrimând de despărţiri nocturne,
Pe buze flori să umezim, ce stau de veghe...
Şi dacă eu în buburuză m-oi preface,
Aşa, ca la sfârşit de noapte, să te-nveselesc,
Să-ţi spun, cu ce fiinţă vei avea o pace,
Şi voi zbura, culoarea să mi-o limpezesc.
Iar tu un fluture, să zbori, peste poiană,
Prin iarba rozmarinului să mă ocheşti,
Şi să mă speli cu aripa-ţi pe geană,
Eu aripile moleşite să ţi le-ntâlnesc....
Şi îmi vei spune: "Dragă buburuză,
De ce-ai ales poiana ce-i din rozmarin?"
Eu, răstignită, parcă, şi confuză,
-Ţi voi spune, că sunt cea cu aripi de destin...
Nu zbor, elicele-mi adulmecă iubirea
Şi farmecul cel neumblat de dimineaţă,
Ah, fluturele meu, tu dă-mi numai privirea
Şi vino să mă ţii cu soarele în braţe...


TACERE

Tacere, suplinind mirajul
de trupuri nevazute inca,
m-ascunzi, sa nu iti vad extazul
si-mi storci silabele pe tampla...
Tacere, taci, desi stii-a vorbi,
prea rau te vad alti saltimbanci,
ce cred si li se pare-n veci,
ca ar sti sa te invete a muti.
Tacere, izvoare de cuvinte
te-ademenesc, ca pe o Zeie,
ramai, stagnand prin juraminte,
tacere, esti poetica femeie...


MIRACOL ȘI ÎNȚELEPCIUNE


Veni odată-nțelepciunea
La doi copii cuminți, ce se-ntrebau,
De e frumoasă ea- minunea,
Sau e urâtă, totuși... nu știau.
De este bună sau e rea
Minunea ce i-a copleșit,
Copii frumoși și ei erau-
-Și doreau răspunsu-adeverit.
Si atunci înțelepciunea, iată,
Le spuse ne-ademenitor:
-Vedeți, copii, când o săgeată
Se-ndreaptă-n punct părtinitor.
Vedeți, cum zboară înainte,
Deși pe nimenea nu-ntrece,
Dar are-un scop, ce nu se vinde,
Și are un har de-a nu alege,
Ci de-a ținti chiar dintr-odată,
Și nu din lauda-i de sine,
Ci pentru binele, ce te deșteaptă,
Și , metafizic , tot gândești la bine...
Pe suflet locuri goale să nu fie,
Pustiului să-i dați de știre,
Că înțelepții au frumuseți subtile
Și numai-n armonie e- a lor fire.
-De drag de voi, le zise-nțelepciunea,
Ne dăinuie credința pentru zei,
Miracole va sunt a voastre mume,
Minunile răsar din bine și idei.
Și, în tăcere, sufletele voastre,
Din cugete, profund copilărești,
Să își contemple-ntinderile caste
Spre realitatea ce vă-mbie, fie din povești.
Și iată că adevărul vostru e aevea,
Și nu e-un vis frumos, ne-penetrat,
Voi veți afla și despre Kamadeva,
Într-un frumos miraculos, pastelizat.


O ULTIMA VESTIRE

Ridica-mi voalul, sa-ti simt indurarea,
Din cauze suntem, lipsiti de efecte,
Ispititi, sa ne mutilam prin ingandurare,
Vino, si lasa-mi voalul, inscris pe pietre.
De-ar fi sa raman mai vie, ca altadata,
Inscriptii de iubire as scrie cu parfum,
Voalul nicicand n-a fost pentru o lume toata,
Din portul lui, s-a-ndreptatit un drum mai bun.
Si cand sa te-apropii, cu pasii tai lucizi,
Va fi o urma ce adie, zefirul ratacit,
Sa imi invalui sensul cel spart in oglinzi,
Admonestand iubirea ciobului smerit.
Si, poate, tot ce in inscriptii se aseaza
Din flamura acoperemantului de pe fata,
E adevar curat... spre noi se-nfatiseaza,
Precum o ultima vestire, a tot ce ne inalta...


PASĂRE SĂ FII

Care pasăre îşi lasă cuibul,
Părăsindu-şi puii, nu se-ntoarce?..
Colo-n vale, într-un sanctus, ulmul
Cuiburi dăruieşte-ăstor ghemotoace...
Care mumă şi-ar lăsa averea
Ce e în copii şi să se-nstrăineze?
Trist ar fi şi soarele pe Terra,
Roşu-ar bate ceasul fărădelegii.
Doar iubindu-şi puiul drag,
Zi şi noapte tot veghindu-l,
Vor renaşte într-un vileag
Ani frumoşi, salvându-i gândul...
Şi urcând spre bolta vieţii,
Pentru puii săi se va ruga,
Flacăra nestinsă a dreptăţii
O va însoţi pe mama, care va lupta.
Care ziuă se sfârşeşte seara
Şi în noapte se înnegreşte?
Tristă-i pasărea fără de mamă,
Singur este puiul, care nu zâmbeşte.
Să fii mamă nu prin jurăminte,
Dar a crede în tezaurul din dor,
La chemarea dorurilor scripte,
Pasăre să fii numai în urma lor...


HAR SENIN

Har divin, pe culmea setei de lumină,
Din sfatul înţelept, nescris, avers, apare,
Descifrând mirarea hristică, se-nchină
La jumătatea inimii, rotită prin petale.
Şi floarea inimii cutez să mi-o transcend,
Cu un fior al buzelor din sfinte mărăcini,
Cred în tenebra limpezire-atât cât iert,
Sunt viaţă doar atunci când mă închin...
Sunt candelabru, pentru cărţi şi fii,
Şi datină, păstrând lacrimogen trecut,
Vreau toată firea curbă să o reînvii,
Să vină înspre cerul, ce eu l-am străbătut.
Angoasele îmi iau cuvintele crescute,
Şi n-aş avea din ce să beau pelin,
Revin cu dulci tăceri şi vorbe sfinte
Şi am lumină-n suflet şi harul mi-e senin.


IUBIRE

Iubire,
divinitate dulce,
tu ești în ochii mei-
și-atunce
când genele
îmi ascund ochii,
cu aripile tale,
te salvezi;
îți faci, din lacrimi uscate,
pe pleoape,
conac împărătesc,
să tot domnești;
pe frunte îmi înscrii tratate,
să merg
cu ele-n lume,
să fiu și eu iubire,
cu dreptate;
să-ți port doar
al tău nume.
Iubire,
apoi îmi prinzi
în firele lucite
polenul florii
de pelin,
ca să nu uit
că sunt femeie,
și să te plâng,
că sunt destin.