Poezii de Florin GRIGORIU

SUNT GHEORGHE; NEPOTUL LUI GHEORGHE

Sunt Gheorghe, nepotul lui Gheorghe,
Prin două rânduri de neamuri nepot;
Sunt paznic la vorbe, la stele,
La treceri peste marele pod.

Eu la Dunaris făcut-am o casă,
Ce vede unda cum trece frumos;
Acum se-aud dușmanii c-apasă
Praful pe drumuri spre Roma, în jos.

Am prietenă barda și secerea vis
Și moștenire-un puiandru de lup;
Știu cântec, știu vrăji de trimis -
Albinele-mi zboară din stup.

Și-i ceasul să merg către Marele Zeu –
M-așteaptă un sol de dorire de bine;
Îți lăs, nepoate Gheorghe, avutul meu
Și-aceste bune de miere albine.

Ai grijă de casă, ai grijă de pod!
Cu Zeul avea-vom grijă de neam și de tine,
Dar tu în cinste să ai un nepot,
Când veni-va plecarea ta către mine.


FRUNZA
        Să vezi o frunză zburând
           Jules Supervielle, L’arbre
Să fii într-o frunză
Și zborul să-l simți.
Să fii într-o stea
Cu flăcări și zimți.

Să fii într-o floare,
Ce-și naște parfumul...
Să fii într-un foc
Să te spulberi cu fumul...

Și totuși, ca frunza...
Și totuși, ca zborul...

Se ceartă, căzând
Pe piatră, izvorul...


CÂNTEC PENTRU PĂMÂNTUL ȚĂRII
                   
Îți mulțumesc, cinstit pământ,
Că am cuvinte și te cant,
Că te-am săpat și te-am udat
Și-n cântec mi- te-am lăudat.

Îți mulțumesc, mănos pământ,
Că-mi ești frumos așezământ
Și umbră-mi dai în astă lume,
În care-mi port același nume

Îți mulțumesc, ție, pământ,
Că-n lumea harnică eu sânt
Cel ce te-a plans, te-a apărat,
Adânc cu plugul te-a arat,

Că de-a fost bne, sau mai greu,
Eu mi-am arat ogorul mey,
Recolte bune așteptând
Moșiei venice din gând.

Și-ți mulțumesc, bune pământ,
Că mi-ai dat tihna să te cant,
Că m-ai dat apă și-mi dai hrană
Și-a dragostei frumoasă rană,

Că-n tinemi-am copilărit,
La sânul tău mi-am adormit,
Jucându-mă de-a florile,
Știindu-ți toate horile.

Și de-am sădit în tine-un pom
Sădii cu dragoste de om.
Și de-am zidit în tine-o casă,
Zidii cu viața mea, frumoasă,

Întru cea vrednică zidire
De-a fi mireasă, de-a fi mire
Și prin copii în pomenire,
Pământule, cuvânt-iubire!


MISTER
Sânii tăi,
Drumuri spre rai,
Mulți se-ntreabă
De ce-i ai…

Trupul tău,
Minune grea,
Mulți se-ntreabă
Cum s-ar bea…

Părul tău
Pământ aprinde.
Mulți se-ntreabă
De se vinde…

Gura ta,
Venin dulceag,
Mulți se-ntreabă
Dacă-i prag…

Gâtul tău,
Ulcior de jar,
Mulți se-ntreabă
De-i nectar

Și coboară spre picioare
Și-ntrebarea mult îi doare:
Cine ești? De unde vii?
Pe mine de und mă știi?

Eu mă-ntreb
Și fug de tine.
Ce ai dragoste,
Cu mine?!


STRĂINĂ
Străină ești…
Nu pot vorbi.
Te cheamă Ana?
Te-aș zidi.

Dă Doamne, ploaie!
Dă, Doamne, foc!
Ea-n mine este
Sfânt nenoroc…

Greu e păcatul
Spre care vii;
Semeni cu mama
Și nici nu știi…

Străină ești
Și vei pleca.
Umbra-ți în ziduri
Îți voi fura,

La sfânt izvir,
Venind cu cana,
Nici că vei ști
S-astâmperi rana

Și nici să-auzi
Păsării toana…
Eu te-am zidit,
Ai fost tu, Ana?

LA POARTA CETĂȚII
La poarta cetății sosi pelerinul
Cu-ascunsă comoară, cu gând s-o predea;
Dar ora intrării demult se trecuse
Și vinul nopții-ncepuse-a se bea.

Străjerii cu suliți, pe înaltele ziduri,
Privesc necuprinsul dintre cer și pământ,
Auzind că-i o boală ce vrea ca să intre-n
Cetatea păzită de-un vechi jurământ.

Zadarnic ocol la ziduri a dat în târzie
Vreme, cu șoaptă, cu cântec ciudat,
Că nici- o intrare n-a fot descuiată
Și nici vr-un perete nu s-a sfărmat.

E trist pelerinul și luna e trită.
Pe camp luminat de umbre și ger,
Adormi-va visând că se duce
La altă cetate, departe, în cer.

POEM CĂZUT ÎN GENUNCHI
mi-a aruncat poemul căzut în genunchi și rupte-i erau
marginile oaelor și dinții de fiare se vedea
pre ele tăcea îngerul alb al iubirii și-alături goarnele
două chemau oștirea limbii române
la luptă cu oastea barbară –
dar el, nepăsătorul, le uita în tranșee și fugea desculț și cu
pieptul gol înaintea Soarelui și striga
Osana, Osana, tu căprioară și tu iepure, nu mânca din porumbul
Cel verde, că-i stropit cu far…far..farmece diavolești
Chimicale, așteaptă, aștreaptă să se coacă porumbul și-ncetul
Cu-ncetul se va duce otrava lui, dar de unde să știe căprioara,
Iepurle, ce dulce beție se-aruncă peste lănciile verzi
Ale oștenilor obosiți în câmpie,
Dar el venit de la munt, striga: Eu sânt aicea, domniță
Dochia, eu sânt aicea și-ți văd sângele tău așezând pânzele fine
Pe care-l îmbraci pe dumnezeul câmpiei
și trenul șuieră, trenul pleacă-n departe, luându-mi
umbra, lăsându-mi
dunărea să mă îmbrace în zaimful ei alb, precum cocorii
în departe spre Niluri unde piramidele dorm așteptându-mă.
    Dar eu, fiul lui Ra, mă culc întru câmpia mea, aici unde
Grâul fost-a cules, pe miriștea goală mă clc, în tăișul
Galbenelor ace
și așa trec viața, anotimpurile poemului,
cu coasta lui de sânge șiroind,
fosforescentele cărți în care stau în genunchi,
rugându-mă ție, Patrie veșnică:
    Iartă omul, iartă bărbatul, copilul ce sânt, poetul,
Iepurele, căprioara, îngerul și duhul duhurilor
Marilor poeți ce mă bântuie
Ca un zimbru, frate cu crivățul…
….Și toate acesea, spunând,
Mă voi iscăli în zăpada Limbii Române,
Veșnică, veșnică ninsoare și strai de mireasă.
Osana Osana, eu primul văzut-o-am călătorind în sanie
Trasă de vulturi.


POEM DESPRE ÎNTÂLNIREA ĂNTRU ACEEAȘI LUCRARE A VISULUI ȘI-A FAPTEI
E DAT ACESTUI PĂMÂNT SĂ SE BUCURE.
VENIT-A ceasul sărbătorii și plugul mare așteaptă întâia brazdă
să se răstoarne.
Voi spune modest poemul despre-ntâlnirea întru aceeași lucrare,
A visului și-a faptei, cu greu ridicându-mă, cu greu așezându-mă
Întru șirul stihuitorilor
și cerc mare se făcuu și-n ceruri
carul de foc se opri,
de doisprezece cai negri și albi, roșii și galbeni abia tras, de doisprezece mari frâuri – lumină și noapte
de-acel ce-I cu chipul și sângele, și graiul și trupul ca noi
și albe, de cânepă aspră straiul lui și frumoase plete curgându-i
lacrima fierului încins sub focul fierarului, din aurul nostrum, păstrat sub Streiuri eternew,
zăpadă și ploaie, și lacrimă-sânge…
toate , toate unite întru aceași făptură, rug și fântână, mormânt și cenușă,
lebede curgând înspre marea cea mare și umbra lor pe pîmânturi-
cu lupii aasemuindu-se și cu lei, și cu peștii, și cu berbecii, și cu
șerpii rotunzii, neodihniții, dar eern mulțumțiii,
căci,
nimic nu cade, nimic nu stă, nimic nu se dce,
nimic nu vine fără a fi întru patria sa,
întru patria celei eterne și tot alta zare dintâi
și iată plugul cel mare iarăși așteaptă
și noi, bucuroși, spunem din cântecele noastre la sărbătoare,
cu mâinile pe cormanele plugurilor noastre
și el, cel dintâiul, brazdă adâncă porni,
zicând românește că-ncepe aratul cel veșnic,
întru brazdele limbii noastre române, întru sănătosul trup al bunei ființe.
și-acesta-I poemul despre-ntâlnirea întru aceeași lucrare a viosului și-a faptei
atât cât am putut eu a spune, boabe de grâu semănând întru
brazed întoarse la easul când două care de foc își continuă drumul
și toate se tre, se petrec, așa cum frumos,
El, Cel Dintâiul, ne spuse
și de-atunci trecură, iată
peste șapte mii de ani!