Poezii de Gabriela Mimi Boroianu

Lipsă de iubire

I-o lips-acută, Doamne, de iubire,

Nici mama pruncul nu și-l mai hrănește.

O secetă-i de bine-n omenire

Căci fratele pe frate duşmăneşte.

Nici mâinile nu se mai știu a ține

Lovesc cu ură-n tot ce întâlnesc.

Copiii de bătrâni nu au rușine

Iar tații ficele își necinstesc.

 

La doctor nu mai afli alinare,

La preot de te duci nu-l mai găsești,

De nu ai teanc de bani în buzunare

Nici loc de veci, când mori, n-ai să primești...

 

Avem hoteluri, la fel avem spitale,

Din toate cel mai mult avem nevoi,

Și boli avem și paturi în canale,

Ș-o foamete nestinsă de strigoi.

 

Ne stăpânește goana după bani,

O lene ce ne-ndeamnă spre necinste.

Ne-am transformat în oi de-atâția ani

Uitând ce lupi am fost cândva-nainte...

 

I-o lipsă de iubire, Doamne, acută.

Indiferența-n suflet izvorăște,

Urechea noastră rugi nu mai ascultă,

Nici glasul nostru nu le mai rostește.

 

Trimite, Doamne, îngeri pe pământ,

Să ne învețe iar cum să iubim,

Sădește-n noi sămânță de cuvânt,

Să crească drept mai buni să devenim.

 

Eu te-am găsit

 

Eu te-am găsit în versuri

cuvântul ce descântă,

Ce visele dezleagă,

eliberând în noapte

Povestile nescrise

și doruri ce cuvântă

Înfiorând un suflet

cu undele din șoapte.

 

La porțile tăceri

ți-ai așezat sărutul.

Ca fire de nisip

clepsidra-ngreunam

Am vrut, păcălind timpul,

să schimbăm anotimpul,

Să poți fii tu copacul

ce-mi poartă flori pe ram.

 

Să cernem peste timpuri

din suflete petale

Și cu penița sorții

să desenăm o gară

Din visele de fată,

trenuri ce bat o cale

Din gândul tău la mine,

din toamnă până-n vară,

 

Din neguri spre lumină,

din ceruri pe pământ,

Să ne pictăm trăire,

pe-o pânză - cutezanță,

Nu doar simțirea sfântă

ce plânge în cuvânt,

O singură aripă

bătând fără speranță...

 

Eu te-am găsit poem,

surâsul dintr-o carte

Și te-am sădit în mine

să nu te rătăcesc,

Să șterg cu o privire

distanța ce desparte

Să pot să spun când vreau:

"Minune, te iubesc!"

 

N-am să te mai iubesc

 

Îmi adun în palmă

picăturile de suflet

ce se scurg din pieptul meu

sfâșiat de tăișul vorbelor tale

și plâng.

Plâng dragostea ce se irosește în nonsensuri...

Plâng zilele ce trec

doar pentru că ticăie un ceas

la poarta universului

numărându-ne anii.

M-am așezat împotriva unei lumi întregi

doar ca să-ți pot fi alături

trecând peste orice obstacol.

Totul mi se părea ușor

căci indiferent

de câți nori ți-au întunecat privirea

ochii tăi au privit mereu către mine.

Dar talpa iadului

nu acceptă înfrângerea

și dacă aghiotanții ei n-au reușit

azi

îți picură ea însăși otrava

în urechea sufletului

îndepărtându-te de mine.

Am obosit ...

Mi se pare inutil să lupt..

să mai lupt pentru tine.

Ce am primit în schimbul iubirii mele?

Lacrimi și suferință.

Umilință și amărăciune...

Și răni..

răni ce sângerează de ani de zile

cu lacrimi de suflet,

răni pe care iubirea mea de tine

nu le mai poate vindeca.

Pe zi ce trece mai pierd o speranță

îmi mai ucizi câte un vis

cu un cuvânt

 lăsând în urmă doar renunțare...

Va vine un timp

când nu voi mai privi spre tine..

cui ii place să-şi privească nefericirea?

Și nici nu voi mai avea zâmbete să-ți ofer,

cuvintele mele

nu-ți vor mai alerga în cale

înseninându-ți ziua,

pașii mei vor fi din ce în ce mai îndărătnici

refuzând drumul

pe care l-ai așternut sub talpile lor.

Va veni o vreme

când tăcerea se va înstăpâni între noi

înstrăinându-ne...

Și vei ști

că ești singurul vinovat

când n-am să te mai iubesc.

 

Revoltă

 

Mă simt, așa, atinsă de o boală

Ca o pendulă-a unui timp ciudat

Măsurând clipa c-o bătaie goală

Inutil constat și sacadat...

 

Că se mai nasc speranțe e o stare

Că mor apoi în fașă-i constatat

Că în această viață nu mai are

Iubirea loc... de ură-i ocupat!

 

Și ce contează că mai e lumină

Când noaptea sufletele învrăjbește,

Voi știți c-apocalipsa o să vină

Dar e deja aici, ne stăpânește!

 

Mai spun ceva dar nimeni nu ascultă

Cuvinte pier de parcă n-ar fi fost

Cu toate ca lumea se crede cultă

Tot ce răsare-n față-i mult prea prost...

 

Mă simt, așa, atinsă de o boală.

Trăiesc un timp ce parcă nu-i al meu

De nedreptate în mine se răscoală

Acea ființă ce-a tăcut mereu...

 

Gelozie

 

Încremeni câmpia sub ochi geloși de soare

Că-n dor năprasnic iaca, inima i-o arsă

Căci doar zâmbind șăgalnic, ucisă orice boare

Ce-n ochii verzi de iarbă în zori de zi se varsă.

 

Și-a mai secat izvorul ce-atât iubea câmpia

Că-i săruta piciorul de mal cu unda-i rece

Și-ar fi uscat și codrul cuprins de gelozia

Ce-l chinuia de-o vară și nu părea a-i trece!

 

Aerul căzu greu, pătură ce-a cuprins

În sărutări de foc trup proaspăt de câmpie

Căci nici un vânt nu stinge parjolul ce s-a-ntins

O molimă de suflet numită gelozie...

 

Ce-ar mai fi plâns câmpia dar lacrima-i secase

Și florile din plete în vânt se scuturau

Muriseră și macii ce-o lume-o fermecase

Pe-obrajii de câmpie sfioși când înfloreau.

 

Țipa pământu-ntruna cerul să-l înmoaie

Și guri căsca-nsetate de-o binecuvântare

Ai milă de câmpie, mai dă-ne, Doamne, ploaie

Și stâmpără parjolul ce arde-n ochi de soare.

 

Sperând

 

Seară e și doru-mi bate cu o umbră la fereastră.

De pe-o frunză se desprinde cu sfială-o dulce șoaptă.

Zarea pare-ncremenită... cu o aripă măiastră

Când m-atinge gândul tău ce-are gust de mură coaptă.

 

Visele-ți mă înconjoară într-un dans nebun de iele,

Ochii-mi țin închiși de teamă să nu le rămân captivă.

Sunt aici, în altă lume, dar aș vrea să fug cu ele

Să-mpărțim bune și rele și-o iubire deopotrivă.

 

Între noi e-o nemurire - coala albă de hârtie.

Tu ești versul scris cu dorul ce aleargă către mine,

Eu sunt muza care plânge dincolo de poezie

Ca o coardă de vioară cu acordurile line...

 

O privire răscolește zările cu o-ntrebare

Pescăruș ce poartă-n pene o chemare către zbor

Viața asta-i o şaradă ce-o dezlegi din întâmplare

Mori sperând să ai iubirea ce te spânzură c-un dor...

 

Protest

 

Ne-au ars greșelile în spate

Sub ochi de cer neiertator

Cuvintele-au plecat departe

Să plângă într-un alt decor.

 

Înghesuite-ntre acuze

Sub umbra binelui de ieri

Cuvintele ne mor pe buze

Cu ochii umezi de poveri.

 

Mai țipă jalnic o chemare

'N-al buciumului glas molcom

Cuvinte plâng în disperare

Condițiunea de-a fi om.

 

Mai trec speranțele deșarte

În pas de orologiu spart

Cuvinte tac mergând spre moarte

Când frații sângele-şi împart.

 

Oglinzile-s întunecate

Și ne privesc cu ochii goi

În țara plină de păcate

Ne vrem cuvintele-napoi!

 

Sunt tristă vreme

 

Ești tristă vreme, tristă sunt și eu

Și nu știu care-i dintre noi mai tristă,

Când cerul plânge-n ochi de Prometeu

Mă-ntreb, de ce pământul mai există?

 

Sunt tristă vreme, de-atâta nedreptate

Căci adevăruri, azi, nu se mai știu.

Minciuna huzureşte în palate

Și-n case suflă vântul a pustiu.

 

Sunt tristă vreme, cum n-am fost vreodată

Martirii unei nații sunt uitați...

Istoria se scrie c-o erată

Iar noi, născuți să fim sacrificați.

 

Și dacă cerul tău e plumburiu

De-atâția nori ce stau înghesuiți,

La mine-n suflet ninge sângeriu

De mila celor mulți și oropsiți.

 

Iar dacă ceru-ți geme sub furtună

Și lacrimi curg pământul să-l înece,

Un glas din carte încă mai răsună

Și arde sufletul prin care trece!

 

Sunt tristă vreme ... visul mi se curmă.

Încep iar gândurile să mă certe:

Vom mai avea, la cei ce vin în urmă,

Să le lăsăm o țară, să ne ierte?

 

Plângând

 

De câte ori se-ntunecă văzduhul

în capete-ncep să se bată norii,

iar sarea mării-o vântură cocorii

ca-n ochii mei o ploaie să-și dea duhul.

 

În cântul tău se zbate un cuvânt,

în ochii mei doineşte-un dor aprins

iar visul tău de visul meu s-a prins

și-un vals învârt pe-o aripă de vânt.

 

Doar pescărușul țipă speriat

căci valuri neîncetat lovesc în gând,

 

când aripi albe fără de păcat

de umeri s-au desprins căzând.

 

Dorințele, din cer, ne-au alungat

doi îngeri ce se caută plângând...

 

Astăzi mi-e dor de tine...

 

Astăzi mi-e dor de tine mai mult ca altădată,

De mângâierea ta, de vorba ta cea blândă,

Când umbre-mi bat în geam iar nori pe cer se-arată,

Cu vorbele din versuri o ploaie mă inundă...

 

Astăzi mi-e dor de tine și inima mă doare

C-atâtea rele-şi joacă în juru-mi a lor horă.

Și vorba ta-mi lipsește...Mai dă-mi un strop de soare

Ori mă-nveleşte-n picuri de dor măcar o oră...

 

Astăzi mi-e dor de tine și toate câte sunt

Parcă se-aşează-n cale să mi-o îngreuneze

Mă cert cu depărtarea și cu destinul crunt

Că nu ești lângă mine răul să înceteze...

 

Astăzi mi-e dor de tine și aș ieși în ploaie

Cu mângâierea ta durerea să-mi alunge

Când lovitura sorții genunchii mi-i îndoaie

Și sufletul îmi geme: Te rog Doamne, ajunge!

 

Astăzi mi-e dor de tine....