Poezii de Maria Tirenescu

În fiecare toamnă

În fiecare toamnă,
redevin copil.
În fiecare toamnă,
admir cele mai

neobişnuit
colorate frunze.
În fiecare toamnă,

sunt tentată

să culeg
şi să mângâi

frunze.

Aş urî

Aş urî toamna
dacă n-ar fi ea
pictorul
care colorează
cu cărămiziu,
arămiu
şi auriu
frunzele
sătule
de verdele crud
al primăverii,
de verdele intens
al verii…

Frunza

Vântul adie.
De pe un ram, se desprinde o frunză.
Curioasă, o privesc.
Un timp, lucioasa şi rotunda frunză coboară printre colegele ei stabile.
Pe unele, doar le mângâie.
Lângă altele, zăboveşte mai mult.
Parcă le-ar povesti ceva
din zbuciumata ei viaţă.

După ce s-a legănat
şi şi-a luat rămas bun
de la celelalte frunze,
ea se lasă purtată
de vântul
care o aşează lângă
prietenele ei
pensionare.

Cochetărie

Ploua de câteva zile

şi ea era tristă.

Prea mult timp
a purtat veşminte verzi.

Nu i-ar sta mai bine
cu alte culori?

Se visa în galben,
se imagina în roşu-cărămiziu…

Într-o zi a căzut bruma
şi visul frumos s-a împlinit.

Frunza purta veşmântul visat:
roşu-cărămiziu.

Apus de soare

La umbra
bătrânului cireş,
un copil răsfoieşte o
carte.

O frunză adusă de vânt
cade pe cartea deschisă.
Copilul o ia,
o răsuceşte,
se gândeşte puţin
şi strigă:

„Mamă, vino să vezi!
Pe frunza asta,
cineva a pictat un apus de soare.
Numai că cerul e verde…”

Toamna

O tufă de crizanteme
a înflorit.
Sub soarele rece,
vântul mătură libelule.
Dusă pe gânduri,
ca un titirez,
mă strecor
printre regrete.

Mama

( în stil oriental)

Ochii mei rămân

pe fotografia

mamei –

e atât de frumoasă

şi zâmbitoare

*

În visul meu

îţi cântam la pian

dragă mamă –

vântul m-a trezit

când a trântit oblonul

*

Regăsesc
o scrisoare pierdută
într-o carte veche –
în ploaia serii
eu o voi reciti

*

Erai cu mine

şi priveam împreună

albastra mare –

acum suntem departe

de ţărmul Mării Negre

*

Valuri furioase

lovesc ţărmul stâncos

pe care îl privesc –

marea era mai calmă

când tu erai cu mine