Poezii de Gabriela Mimi Boroianu

Parfum de liliac

Ai cunoscut cândva parfumul unui vis
Înfiripat timid în noaptea de april,
Când flori de liliac prea albe s-au deschis
Şi-un vals dansa rotund pe discul de vinil.

O ploaie răpăia trezind fiorii reci
Chemând al brațelor înălțător-miraj
Căci spinii vieții ard și lasă cicatrici
În doruri ce se scriu pe suflet tatuaj

Mută-mbrățisare, albastre dimineți
Răsfirat argintul perne-mpodobea
Visul răzvrătit torcea din albe ceți
Valuri de iubire-n care se pierdea.

Azi frunzele doinesc tristețea împletind
A rămas doar versul pe coaja altui cer
Povestea să ne-o spună în toamnă risipind
Parfum de liliac și clipe de mister…

Culori

Ți-e visul o pânză iar eu sunt culoarea
Ți-e mâna penelul cu care mă scrii,
Un dor ce nu doarme și plânge cu zarea
În nopți de poveste când nu poți să vii.

Ți-e gândul un ton ce-ntunecă visul
Şi pune lumină în ochii ce plâng,
Iubirea-i creionul ce-nchide abisul
Când clipele seacă și inimi se frâng

Şi palme m-ating, și păru-mi revarsă,
Pe cerul de pânză un soare răsare.
Un chip prinde glas dintr-o inimă arsă
Stingându-se-n ploi pe-o geană de zare.

Dar toamna căruntă culori îți mai fură
Când cerul își pierde lumina-ntr-un nor,
Aromate săruturi din colțul de gură
Se sting în tăceri amărui, şi mă dor...

Împart cu tine

Împart cu tine bucuria
ce mi se naște-n suflet când,
sub atingerea tandră a cuvântului,
iubirea mă învăluie în parfumul ei
amețitor...

Împart cu tine un vis coborât din ceruri
când îngerii cu aripile lor au scuturat
argintul Lunii pe genele unui gând
adormindu-l...

Împart cu tine aceeași teamă că noaptea
va deschide prea repede ochii dimineții
și nu voi apuca să străbat universul
până la tine.

Împart cu tine lacrimile
ce se strâng în căușul sufletului
când dorul îți desenează chipul
pe marginea zării.

Împart cu tine... o speranță.

M-ai ales

Pe-al cerului albastru, cu stele-mpodobit,
M-ai ales să-ți fiu Luna și-n noapte să-ți vorbesc,
Când răsturnând tristețea, tăcerea te-a lovit
Și-a răscolit în suflet fior neomenesc.

M-ai ales să fiu mare și somnul să-ți veghez,
Când legănat de gânduri drept țărm mi te întinzi,
Iar rănile tristeții tu vrei să-ţi bandajez
Cu sărutări de valuri când încă sângerezi.

M-ai ales să fiu glie, în care să te-ngropi
Și să-ncolțeşti ca spicul cu boabe de cuvânt,
Iar strofele de spice când le aduni în snopi
Să binecuvânteze iubirea pe pământ!

M-ai ales să fiu vântul, ce bate-n asfințit
Și răcorește codrul cu umbre de aramă
Când dorul te cuprinde și glasu-a amuțit
Iar telegarii lunii la car nocturn se-nhamă.

Ai vrea acord de rime, în pieptul tău să bat.
Imagini trecătoare când izvorăsc din gând
Şi taina nesfârșită, ce visele-o desfac
Cu-mpărăția nopții coboară pe pământ.

Jurământ

Ca ploaia-n zbor mă risipesc
Tot căutând cu-nfrigurare
O cale să te întâlnesc
Unind o zare cu-altă zare.

Mă răsucesc în curcubeu
De lacrimi dulci, amar surâs
Când dintre toate numai eu
Mă lupt să-ți fiu atât cât îs…

Când timpul trece nemilos
Iar vorbele se pierd în vânt,
Păstrez doar clipa de frumos
Ce mi-ai sădit-o într-un cuvânt.

Dar visul urcă tot mai sus
Mi-e teamă că nu-l pot atinge
Și-atât de multe-ar fi de spus
Când depărtarea ne învinge.

Mai pune-o vorbă într-un vers
Legat în razele de lună
Să știu pe unde am de mers
Când soarele o să apună.

Iar dimineața la izvor
Să scapi în apă un suspin
Ca după glasul unui dor
Să pot mai repede să vin.

Mă ning petală de cais
Și zborului mă dau pe vânt
De veșnicia ne-a învins
Rămânem prinși într-un cuvânt.

Iarăşi doi

Voi împărți cu tine cozonacul
Ba chiar vom bea și un pahar cu vin.
Am observat ce bine-ţi vine fracul
Și zâmbetul ţi-e parcă mai senin...

Chiar dacă rătăcești mereu o cale
Te-ntorci c-un vers mai dulce înapoi
Iar când revii tăcut la ale tale
Sub geana zării suntem iarăşi doi...

Sunt vorbe

Sunt vorbe ce-s rostite doar cu gândul.
Murmur ce-n suflet îl vei auzi.
De s-ar rosti, s-ar zgudui pământul
Și îngerii din ceruri ar surzi!

Le simte vântu-n unduirea ierbii,
Le susură izvorul către stele
Când unda i-o sărută-n noapte cerbii
Și plâng câmpii sub tălpi fierbinți de iele.

Când universul desfrunzeşte clipa
Alte himere unduiesc în vis,
Cuvintele își scutură aripa
Iar muzica divină s-a rescris.

Sunt vorbe precum stropii blânzi de ploaie
Ca o tăcută binecuvântare
De se rostesc un cer îl înconvoaie
Și nu pot fi cuprinse într-o mare.

Sunt vorbe care cântă în tăcere,
Iubirea-i portativul ce le-a scris
Când lacrima sărat tribut ne cere
Şi irisul traduce tot ce-am zis!

Aşa sunt ele: un murmur de aripă
Le vezi în zbor de suflet cum plutesc
Sub ochii ce tânjesc se fac risipă
Într-o rostire mută „Te iubesc”

Muză de basm

Te caut într-o lume de poveste
Și-mi întinzi mâna, să pășesc în ea
Dar uiți că floarea pe care-o dorești
Sădită-e-n grădină altuia.

Doinești cu glas de jale peste timp
O vrajă țeși și-mi prinzi sufletu-n ea
Jurându-te pe zeii din Olimp,
Că-mi dai orice, să vin în lumea ta!

Vrăjită poate că aș îndrăzni
Și, aș păși în basmul creionat
Dar fără rădăcină aș muri
Sub ochiul tău, privindu-mă mirat.

Tu nu iubești femeia care sunt
Ci idealul pe care-l visezi.
Eu, sunt ce sunt doar în acest pământ!
Rupându-mă de-aici, ai să mă pierzi.

Păstrează visu-acesta minunat
Rupt din povestea scrisă pentru mine
Un fel de curcubeu ebrietat
Pe cerul depărtărilor senine!

Iar eu pe scara visului urcând
În basmul tău mereu voi reveni
Femeia muză veşnic surâzând
Ca un parfum ce versu-ţi v-a-mplini

Când privești

Când privesti în ochii mei
Ei devin două scântei
Două stele luminând
Dorurile aprinzând.

Când vorbești cuvântul tău
Spală gândul de ce-i rău
Și-nfloreşte curcubeie
În privirea de femeie.

Sărutarea ta din vis
A deschis un paradis
Inima a desfrunzit
Învățând-o la iubit.

A-nflorit grădinile
Secându-mi lacrimile
A născut o primăvară
Zilele să nu mai doară.

Și pictând un cer cu dor
Sufletul mi-a luat în zbor
Până dincolo de nori
Cu-n sărut pe obrajori.

Într-un suflet necăjit
O speranță a sădit
Sărutând pleapele-nchise
A umplut cerul cu vise.

Buzele zâmbesc duios
Chipul mi-este luminos
Zilele îmi sunt senine
Când privești în ochi la mine... 

Poate că n-am ştiut

Poate că n-am ştiut să scriu
De dorul meu, iubirea mea,
Dar am să scriu de cât pustiu
S-a strâns după plecarea ta.

De ce-ai plecat? Cu ce-am greşit?
Sunt întrebări ce n-au răspuns.
Şi începutul mi-e sfârşit
De mari dezamăgiri pătruns.