Poezii de George Gîtlan

abba

tata e nemuritor
moartea nu poate trece
de cuvintele mele
aşezate în jurul lui
ca nişte rugăciuni sfinţite
cu lacrimi de copil
nişte mătănii

cât bobul de rouă
învârtite pe degetele
lui Dumnezeu

tata este ţărâna în care
se-ngroapă pământul
când moare

dacă

dacă aş fi o frunză
mi-ar plăcea să cad în toamna ta
să nu mă mai ridic o vreme
o vreme să-ţi rămân
semn de carte într-o poveste
fără sfârşit…


livresc
(rigor mortis)

 rănile acestor cuvinte
sunt incompatibile cu poezia
dintr-un cer al lor
mă privesc oarecum tăcute
ca nişte suflete care aşteaptă
o următoare carte
în care să li se facă
literalmente
dreptate


a fost o vreme

a fost o vreme când
fiecare cuvânt mă durea
şi nu puteam să tac
nu învăţasem încă tăcerea
acum o ştiu ca pe tatăl nostru
şi nu mă mai doare nimic
ba chiar mă întrebă
sufletul uneori
dacă nu cumva am murit


analogie

 și oamenii fluturesc  
  după mai multe bateri  
  și zbateri de aripi  
  unii chiar se cred fluturi  
  simt oameni în stomac  
  apoi ajung cu toții  
  oamen și fluturi laolaltă
  cu aripile lor delicate
  care mai de care  
  mai frumos colorate
  în același mare insectar


despre dor

ce-nseamnă dor
când numeri fire de nisip
şi-aştepţi, aştepţi
şi totu-i trecător pe lumea asta,
dar nu şi dorul, acest sentiment greu
unde se-aşează face gaură sub el
şi tu stai, stai şi numeri
firele de nisip...


Potop

tot plouă şi plouă
de parcă cerul
ar vrea să-şi mute
apele pe pământ,
dar cu noi, doamne,
cu noi ce-ai de gând,
ne-ai uitat aici
orfani de cuvânt?...


Autumn poem

viața e un poem frumos
 pe care nu-l poți recita cu ochii închiși
 oricât de tare ai deschide gura
 nu-i poți auzi culorile cu inima
 încuiată pe dinăutru
 
 iată toamna bate deja la ușă  
 mirosind a struguri și a sâni copți
 a ploaie afară și a coapse
 dezmierdate  înăuntru la lumina gutuii  
 din sticla ferestrei pictate  
 de un pictor orb
 
 surd de-ai fi și tot ai auzi
 copacii cum plâng cu frunze
 în tabloul acesta înrămat în cuvintele mele
 peste care într-o zi se va așterne  
 bruma autumnalelor tăceri


apocalipsa dupa noi

a fost o vreme când
 toată lumea vorbea despre
 sfârșitul lumii
 că e aproape și că uite-l cum vine
 iar noi eram ocupați cu noi
 aveam o cafea de băut
 niște țigari de fumat
 și-atâta dragoste de făcut
 și uite așa dintr-una într-alta  
 amânam după o zi pe alta  
 apocalipsa

 să mai bem o cafea zic
 să mai fumam câteva țigări
 și să mai facem niște dragoste
 să nu ne prindă sfârșitul lumii
 nepregătiți


din prea multă dragoste

plămânilor tăi
le-aş fi dat aerul
din plămânii mei
ochilor le-aş fi dat dreptul
la o ultima privire
după care mi-aş fi stins
singur lumina
respirând întunericul
dintre noi