Poezii de Ioan Dorel Todea

În lumea mea


În lumea mea
de lumină şi-ntuneric,
fac tot posibilul
să-mi prelungesc lumina.

Stelele sunt picături de viaţă,
dar se scurg şi ele

undeva fără întoarcere.

Eu îmi aprind faruri,
îmi iau măsuri de siguranţă,
am grijă ca fiecare lumânare
să ardă până la capăt.

Mai spre târziu
le aşez cu grijă la căpătâi
şi mă odihnesc puţin, pe întuneric.


Înţeleptul


Dintr-o dată m-am trezit
înţelept.
Cum am ajuns?
Ce am făcut să merit
un loc printre înţelepţi ?
Nu ştiu !
Şi, ar trebui să ştiu
dacă sunt înţelept !

Dintr-o dată
am început să ştiu tot:
să înţeleg sentimentele,
să cunosc durerile,
să visez spre ce va urma.
Dintr-o dată
am început să fiu bun,
să-i iubesc pe cei din jur
- chiar dacă ei mă urau -
să iert toate greşelile mele
şi ale altora.
De unde atâta înţelepciune
şi atâta iubire ?

Cred că atunci când
m-am răstignit
de crucea trupului meu,
suferind pentru păcatele lui,
spre iertarea Lui,
am fost luminat
şi binecuvântat cu har...


Muza

  ( în grădina poetului Gheorghe Pârja  din Deseşti)   
   
Mă spăl la ochi
Cu seva adunată
Din iarba călcată
De paşii poeţilor...

Pe o bancă de lemn
Stă ca un semn
Aprobând din când în când
Cine ştie ce gând
EA...
Muza poeţilor
Farmec dimineţilor
Când la cafea
 Se vorbea
Doar de Ea.

Poeţii rostesc
Poezii...şi golesc
Câte-un pahar
Ca să aibă har.
Pe un scaun de lemn
Încordată ca un semn
Stă ea
Care se pregătea
Frumoasă şi vie
Să devină poezie.

Mai cade un măr
Ca un fir de păr...
E o altă toamnă
Cu o nouă doamnă.
Mâine la cafea
Vor vorbi de ea
Şi încă după-o noapte
Ea va fi o carte.

Mă spăl la ochi
Cu seva adunată
Din iarba călcată
De paşii poeţilor.
E linişte acum
Ca peste drum,
Unde-i veşnicie
Ca în poezie.
S-a golit clondirul...
Tace cimitirul,
Stelele şi luna
Ne-or veghea într-una.


Clepsidra

Aud pietrele de moară
zdrobind cu răutate
secundele
boabe de grâu copt
pline de seva
înţelepciunii.


Noapte de toamnă

O doină veche de caval
Se-aude-n noaptea de cristal
Şi luna-n cântec priveghiată
Străluce rece, nemişcată
               De-al vieţii val.

Iar frunza care-a adumbrit
Al cărnii pământeşti iubit,
Tăcută tremură pe ramuri
Sub vântul toamnei fără hamuri
                A-ngălbenit.

La poarta inimilor bate
Curajul frunzelor rotate.
Se stinge doina de caval
Şi trece valul după val
                Pierind în noapte.


Regăsire

Multă vreme trupul meu
          a umblat singur
          printre lucruri,
          printre oameni,
          printre flori.
Din când în când
         se-ntâlnea cu un gând.
Şi-atunci trupul meu
         era viaţă
         şi lacrimi
         şi cânt.
Trupul şi gândul
        depănau în tăcere
        întâmplări dintr-o lume
        cu un nume nerostit.
Dar trupul şi gândul
        s-au îmbolnăvit brusc
        de-o boală incurabilă:
- de-nţelepciune şi adevăr.


Speranţa

Gerul a îngheţat
orice sentiment.
Se-aşterne un gol imens...
Ochii multiplicaţi ai gândurilor
rotesc ca nişte fluturi
                        idei.
Gongul bate la marginea lumii
                       închisă
                       în cercuri perfecte.

Caut bâjbâind
                      Lumina.
Arde undeva o speranţă:
                      Eşti tu ?

Te ştiu

Ne vedem în treacăt
cu o atingere de suflet
în fiecare zi.
Te ştiu înaltă
la una din ferestrele
sufletului meu;
privindu-mă cu ochii tăi
ca nişte peşteri
încărcate de surâs.

Cuvântul

Sub streaşina cerului
Am rupt o bucată de timp,
Nu mai mare decât
Un Răsărit şi-un Apus.

Ce-am avut de spus am spus,
Am cioplit hotărât
Într-un semn rotund
La poarta Stelei Polare.

Singurătate

Plouă a toamnă.
Mai fac o dare de seamă.
Mi-e frică. Mă-ndoi
În strigăt de ploi.
De-atâtea lozinci
Am idei în opinci.
În tâmplă îmi bate
O clipă de singurătate.
Prieteni să bem
Visând un poem !

Poemul I

            ( lui Laurenţiu Ulici)

„Mai ratând o care, mai ratând o fată”
Am putea s-o facem împreună lată !
Risipindu-mi clipa le-am pierdut pe toate.
Inima-mi din piept pentru cine bate ?
Am ratat o fată...am să scriu o carte !