Poezii de Ioan Romeo Roşiianu

Scrisoare despre tăceri și liniști interzise

IUBITO,  de o viață întreagă te-am rugat să-mi respecți liniștea

și tu mi-ai călcat șoaptele în picioare mi-ai strivit cuvintele ca pe o gâză dăunătoare

am plâns, Iubito și nu înțelegeam de ce refuzi să vii la mine

să ascultăm liniștea să tăcem împreună

să creștem șoapte șoptite udând cuvintele la rădăcină

să coafăm fraze, Iubito

să știe lumea că aceaste cuvinte pot fi ultimele din singura viață avută

să creștem fluturi pe umerii nopții și raze de ziuă-n priviri

ochii orbi să-i deschidem cu toată iubirea avută

cerșetorului din colț să-i dăruim iubirea pierdută.

(Mai știi când ți-am spus că Seneca zicea că nu este puțin timpul pe care îl mai avem, ci mult cel pe care l-am risipit déjà?)

Așa a fost, Iubito, am fost avocatul sentimentelor ți-am spus

am fost paznicul de zi al petrecerilor de noapte-ntre cuvinte sfințite și șoapte

am pledat vinovat pentru tăcerile lumii, Iubito

am pledat nevinovat pentru vorbirile multe și dese-n pustiu

n-am mai auzit șoaptele lumii șoptite atunci

n-am mai văzut mersul silabelor în fraza uitată

n-am mai înțeles limba în care s-a scris singură cartea aceasta

poemul făcea nudism pe pagina albă și goale-i erau orbitele de atâta soare pe plajele pustii

am așteptat zadarnic să mă ajungă din urmă cuvintele

lumea stătea prin piețele ei și-ntre zarzavaturi de doi lei bucata găseai lumânări de sfințit ploaia.

(Mai știi când ți-am zis că la flacăra tăcerii îți poți încălzi și mâinile și mintea și dorul?)

Așa a fost, Iubito și-n cumpăna înserării desenam nori de ploaie pe cerul limpede

pe cerul pustiu uitasem să-mi mai trasem povestea trecerii prin lume și viață

atunci am știut că viața are gust numai atunci când coniacul pe care-l bei

are aceeși vârstă ca femeia cu care te culci.

Scrisoare despre pozatu-n oglinda si vant

IUBITO atunci te-am rugat sa stai in fata mea pe scaunul jos ca sa ma pot oglindi in privirile tale

ma uitam la tine Iubito si prin fata cuvintelor mele trecea linistea goala

poemul facea nudism pe pagina alba si la crasma din colt cersetorii vindeau viata pe paine

strajerii noptii anuntau stingerea cu pasi inceti se apropia vantul si-n odaia joasa

eroii se coborau din cartile multe jucau carti jucau table si sah pe covorul de iuta

urme de pasi parintesti prin viata nostra se luminau cand rasfoiam albumul alb – negru

se nastea dorul si durea jalea adanc se infingea in carne ca un tatuaj nevazut durerea

era liniste si-n nelinistea lumii noi era ultimii trecatori printr-o ploaie acida si grea.

(Mai stii cate cuvinte avea linistea aceea batrana Iubito si cate licuri de stele erau intr-o singura noapte traita?)

Asa a fost Iubito cand in camera joasa vorbeam tare sa acoperim linistea cand muzica dadea navala in timpul pribeag

era unicat lumina ce se strecura pe dupa perdelele groase

pe podeaua de lemn cerul insaila raze si din cartile multe coborau istorii mirezme si sfinti

din coltul icoanei se scurgea mirul care ne-a mantuit amintirile lacrimile nascute-n rugaciuni se faceau margele de vant

n-aveam ata la noi nici sapunuri de vis sa spanzuram mizeria lumii

muream un pic cate un pic in raul din noi si-n tacerea tacuta cautam lumina din gand.

(Mai stii cand ti-am sarutat pantecul ca sa-mi incalzesc buzele cu sunetul vietii din el?)

Asa a fost Iubito cand mergeam orbeste inainte prin ploaia tacuta si grea -

era atata liniste in zgomotul ploii Iubito atata liniste de viata era! –

mergeam inainte prin viata desculta si descult de cuvinte si viata eram

numaram amintiri si scoteam la mezat amintiri dureroase si grele

as fi vandut pe nimic tot ce era greu si urat la marginea lumii din mine si ea

as fi tras draperiile sufletului peste inima mea si a ta

asa as fi facut de unul singur in mirezme de linisti si stea

ca o pasare bolnava cantecul meu de iertare spre ceruri zbura

in intunericul gros numai inima mea vedea mantuirea din ea.

Scrisoare despre terasa cu vedere la viata si zi

IUBITO cand am coborat in strada pustie eram singurii trecatori dinspre rasarit spre apus

se facea ca se facea ca nu mai voiau zorii sa vina-nspre noi si ca-n intunericul flamand nu ni se mai vedeau nici macar umbrele viitoare

asa era atunci de parca pana la capatul lumii mai era doar un pas de facut si-o speranta

asa era in trecerea nostra de nicaieri spre niciunde am tras insomnii sub genele planse de dor

am adunat in causul palmelor tot mirul cerului toata roua luminii ce se strecura complice-nspre zi

pe terasa cu vedere la viata si zi am comandat cu voce tare cafeaua si-n aburul insurubat in plamani viitorul inca neghicit in zatul ramas

asa am ramas si noi cu ochii mijiti numarand pe degete respiratile  rasaritului atunci

paream ultimi pelerini printre clipele duse pe rand asa stateam la marginea cuvantului strajeri.

(Mai stii cand i-am cerut barmanului o carafa cu vin si ne-a dat una cu soapte?)

Asa a fost Iubito atunci cand mancam paine prajita la soare si fumam doar chistoace de speranta si zi

asa a fost cand prin buzunarele goale batea vantul saraciii dar bogatia ne dadea afara din sufletul gol

n-aveam haine de schimb dar la garderoba timpului uitasem ultimele poeme nescrise

amanetasem ultimul gand pentru petrecerea aceea din zori toate metaforele toate cuvintele pana si soaptele toate Iubito pierdusem atunci

la masa de joc a tacerii jucam zaruri de unii singuri si pierdeam mereu cate-o amiaza si-un vis:

(Mai stii cand din statia vietii am luat autobuzul spre moarte?)

Asa a fost atunci Iubito cand ni se-nfasura pe langa trup ca o mantie de tristete stravezie tristetea

asa a fost cand la liziera sperantei patrulam pe jos cu hangerul trairii in piept

aveam spade de soapte la soldul umbrei pe trup camasa de zale si dor cavaleri de pripas in turnirul amiezii trecute

pelerini propositi in cetati cu istorii nescrise in lupte si-n zi.

Scrisoare despre un suflet care ma strange

IUBITO de cand ai plecat si pana acum mi-a intrat sufletul la apa ma strange rau trupul

simt cum pielea devine-o funie care-mi gatuie traierea

si nici macar sapun nu mai am ca sa ostoiesc durerea si jalea

l-ai luat cu tine cand ai plecat sa-l scufunzi in vana in care apa da pe dinafara

asa iti place tie sa faci sa te ascunzi in apa si apa sa te mangaie pe sani

asa mi-ai facut in ciuda atunci asa imi faci si acum.

(M-ai stii cand ti-am zis ca atunci cand se face seara la noi deja in suflet incolteste speranta?!)

Iubito ma doare totul acum si pana si umbra ma tradeaza de cate ori vrea

refuza sa mai mearga cu mine prin parcul in care-am adunat ghinda si jind de pe jos

cu jind de atunci ma duc pe aleea imbracata cu frunze de pripas copacilor zilei

cu jind privesc banca pe care ne-am sarutat cu jind ocolesc lacul si-mi numar pasii

simt in aerul rece respiratia ta intretaiata ca atunci cand obosesti su cand faceam dragoste

simt amintirile toate pe rand gustul lor imi desfata simturile si-n simtire incolteste lumina.

(Mai stii ce usor am sters lacrimile cerului de pe oglinda uitata afara?!)

Iubito as pleca acum exact acolo unde ma poarta bezmetic gandul ramas

acolo as pleca de parca marginea lumii ar fi numai a mea si unde liziera dintre zi si noapte o poti atinge cu mana sufletului

as pleca sa nu stii de unde vin si n-as mai veni ca sa nu stii de ce am plecat niciodata

asa as face dar ma trage sufletul de mana pasul refuza sa ma mai asculte in mergerea lui

trupul iti face cu mana si pana si umbra se intinde pe asfaltul crapat si se dezice de mine.

(Mai stii cand ti-am aratat in crucea amiezii o lacrima pe obrazul cerului?!)

Asa as fi vrut sa fac Iubito si nici macar martori n-am avut cand ma luptam cu mine insumi

cand eu imi ziceam in urechea stanga sa plec si cand tot eu imi ziceam in cea dreapta sa stau.

Scrisoare despre zapezi si lacrima alba

IUBITO a nins mult in aceasta seara si a ramas uitat pe asfalt drumul meu trasat catre tine

mizeria lumii Iubito nu s-a mai vazut dintr-o data si m-a durut departarea de tine si noi

era rece afara atunci si-n frigul cald desenam cu respiratia rece inimi ranite de dor

scriam pe aleile ninse povestea trecerii mele prin lume in dimineata in care orasul dormea

faceam carare de unul singur prin parcul de la capatul lumii

voiam sa ating frunze dar mana inghetata nu stia sa le caute sub mantia alba de nea.

(Mai stii ca atunci cand am plecat ti-am zis sa te rogi pentru tine femeie cu suflet firav?)

Asa a fost atunci cand respiram vise adanci si mancam fericire pe paine

asa a fost trecerea mea prin lumea ta saraca de viata si slove

ca o binecuvantare erau cuvintele soptite sufletului tau la ureche

ca o adiere erau amintirile strivite pe treptele cerului inalt in coborarea noastra din zori.

(Mai stii cand era toamna si ne plimbam de mana prin parcul pustiu numarand amintiri putine pe degete boante?)

Asa a fost Iubito cand adunam ghinda cu jind si durere trecuta in parcul pustiu de la marginea orasului

asa a fost inainte sa ninga-n pustiul inimii mele inainte ca fulgii albi sa-mi stearga lacrima alba albita de dor

era pustiul cat muntii din jurul inimii mele Iubito cat marea la care visam sa ajung sa iubesc

erai geloasa pe valurile dese si reci ca stiai ca nisipul ascuns in clepsidra poarta amprenta pasilor dusi

talpile indragostitilor care-au atins cu lumina iubirii si norii si zorii si tarmul pustiu

pescarusi albi ca zapada pe care mai calc in trecerea mea spre niciunde nicicand dupa tine

povestesc intr-o limba uitata de visul de-a fi de dorirea de tot de uitare si gol.