Autumnală

 

Vin gânduri, sufletul să mi-l provoc

La paradis încins de flori târzii,

De pretutindeni poate mai revii

Pe rugul toamnei, brumă de noroc

 

Din ochi trimite-mi unde de izvor

Să nu mă afle setea de nefire,

Redă-mă mie -ntreg, flori să se-nşire

Sub profeţitu-mi pas stăruitor.

 

 

Să se mai scurgă gândul şi negândul

Cât vom mai ţine timpul sărutându-l,

Pe unde-am fost văpăi adeseori.

 

Veşmântul ţi l-am prins cu nestemate:

Te chem, te văd, te-aud – cât se mai poate...

Sub paşi, iar frunzele-mi trezesc fiori.



O scânteie

 

Să scapi de plictiseală poti s-alegi

Mirosul cărţilor din rafturi noi,

Sau luxul cabaretelor desfoi,

Te risipeşti, de tine te dezlegi.

De cauţi hrana sufletului tau

Din răsărit şi-apus de constelaţii,

Din culgeri şi băltiri de abnegaţii,

În cări ţi-e înţeleptul făgădău.

 

Şi te aduni să fii poate-o scânteie

Prin truda duhului iscat din foc,

Cândva, oricând, să-nsemni un punct, un loc.

Cu tine strălucirea nu se-ncheie,

Şi nu vei fi-ntuneric părăsit

De-ai reuşit în noi să fii zidit.



Cu primăvara

 

Cu primăvara trec în poezie,

Să uit ce-i greu, să-mi fie iarăşi dor

De-un început din care mă cobor

Cu multă dragoste – ca apă vie.

 

A câta oară timpul mi-e salvare?

Tresar gândind la fuga prin livezi,

La dăruiri ce doar o dată vezi,

La pieptul strâns în prima-mbrăţişare.

 

Acum acelaşi cer, aceleaşi stele,

În parc la fel sunt flori de liliac,

Doar gândurile altfel mi le-mpac.

 

 

Zefirul joaca-n ramurile mele

Dar nu găseşte-obrajii care-au fost;

Se-ndreaptă-un rid cu zâmbetul anost...

 

O salbă

 

Iubirea ca un strop de rouă

Din soare, soare s-a aprins

trezită-n strălucire nouă

Din mărginimea-i s-a desprins.

 

În zori o salbă de iubire

Înnobilat-a un pustiu

Să se înşire sau deşire,

Când a-nceput eu nu mai ştiu

 

 

A fost aşa de mult de parcă

Am fost din veci îndrăgostit

O lume mi-am durat pe-o arcă

Şi-n jocul ei am amurgit

 


Gând de început

Mai vrei alţi paşi, să-ţi cauţi vis profund
Sub zori cum nu-s, aprinşi de-un foc merinde:
Plăcerea-ţi pământească se întinde
Cât vis şi umbre se întrepătrund.
Zâmbeşte Luna când te prinde nud…
Cu alte-arpegii – nouă-închipuire
Şi dincolo de tine să respire
Iar “tu” întreg, scăpat de vrăji, aud.

 

Mai cânţi că rostu vieţii se dispută?
Mai cauţi absolutul pe-orice rută?

În tine Universul s-a deschis.
Cu absolutul ce-ţi va aparţine
Găseşti că visu-i viaţă. Nu ţi-e bine?


Ioan ŞIMAN

 

Născut în Sighetu Marmaţiei în 11 aprilie 1932- Maramureş

 

Volume publicate: “Prin anotimpuri”, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1995; “Altarul gândurilor”,

Ed. Cybela, Baia Mare, 1996; “Piaţa de... catrene”, Ed. Umbria, Baia Mare, 1997;

“Iluzia descătuşării”, Ed. Ariadna, B. Mare, 1998; “Spinul înflorit”,

Ed. Helvetica, B. Mare, 1999; “Risipa de crepuscul”,

Ed. ISO, B. Mare, 2000; “Epigrama zilei”, Ed. Cybela, 2000;

“Un joc de-a fi”, Ed. ISO, Baia Mare, 2001; “În creuzetul timpului”,

Ed. Cybela, Baia Mare, 20003, “Descântec de...răspăr”,

Ed. Gutinul, B. Mare, 2004.