Poezii de ION DUDUVEICĂ

PLOUĂ...
Plouă peste sufletul meu
Cu stropi mărunți
De mărgăritare,
Și-atât de dureros îmi doresc,
Să primesc, în sfârșit,

Acel dulce sărut al morții
Și-acea tainică-mbrățișare...
Izvor de lacrimi-rouă,
Ca o ploaie măruntă
De stele,
Mi-e, astăzi, sufletul aprins,
Și inima își plânge,
Ca o bocitoare stupidă,
Trist, visul ce s-a stins..
Pe la streșinile casei,
Încă se mai preling agale,
Și mai picură,
Dulce clipocind,
Duios, stropi magnific licărind
Din izvorul inimii tale...
Neguțătorul viclean
De la colțul străzii
Și astăzi, încă mai vinde
O marfă, atât de ușor vandabilă,
Iluzii, celor ca mine,
Bezmetici
Și cu gândurile rătăcinde...
Încă-mi mai tulbură gândul
Amintirea iubirilor
Pierdute,
Ce căzură pe rând,
Secerate,
De incertitudini stupide,
Precum luptătorii răpuși
Pe schelele
Unei vulnerabile redute...

 
 
 
ROMANȚA NEBUNULUI
Din pachetul meu de cărți de joc,
Azi am tras o carte, la-ntâmplare, -
Doamne, tocmai cartea cu noroc,
Ea mi-a fost și vis și alinare!...
,Am privit, apoi, într-un album
Cu-amintirile din tinerețe,
Cine crezi că mi-a ieșit în drum,
Cu privirea ei să mă răsfețe?...
Erai un boboc de trandafir,
Un boboc mirific de zambilă,
Astăzi, chiar și eu, în gând, mă mir,
Cum de m-ai putut iubi, copilă?...
Singuratic lup, orfan și rău,
Eu eram un semn de întrebare;
Ce-o fi fost, copilă,-n capul tău,
De mi-ai fost și-alint și alinare?...
Doamne, ce nebun mai sunt și eu...
Parcă-mi vine-a săruta hârtia...
Știe numai Bunul Dumnezeu,
Unde poate duce nebunia!...

 
 
 
 
 
LA POARTA SUFLETULUI MEU...
La poarta sufletului meu,
De-acum, zadarnic, tu-mi vei bate,
De azi, oricât mi-ar fi de greu,
Clădi-voi inimii cetate!...
Te vei întoarce-ntr-un târziu,
Știu asta, ca să-mi ceri iertare,
Dar sufletu-mi va fi pustiu
Și surd la orice întrebare...
Balsam nu-ți voi mai fi de-acum,
Nici panaceu, nici alinare,
Iubirea prefăcută-n scrum
E sinonimă cu "UITARE"...
Nu mi-ai fost inimii ecou,
Povestea Evei se repetă,
Azi m-ai pierdut în Cazinou,
Jucându-mi soarta la ruletă!...

 
 
OBSESIE - 2
În iatacu-n care-mi zac odihna,
Iar vin umbre tulburându-mi tihna,
Dau năvală dorurile tale,
Herghelii de mânji fără zăbale.
Trei mistreți nebuni, scurmând grădina,
Tulburându-mi gândul și odihna,
Gelozia, ura și mândria,
Prelungindu-mi chinul și-agonia.
Vin strigoi să-mi judece trecutul,
Simt că se cutremură pământul,
Haita lupilor venind grămadă,
Urmărindu-mi viața ca pe-o pradă.
La Altar făcut-am jurământul,
Cine nu și-a respectat cuvântul...
Cine, primu-a aruncat cu piatra,
Părăsindu-și țarina și vatra?...
Doamne, pentru ce mi-ai dat povară,
Să sorb apă tulbure și-amară,
Din pocalul de argint al vieții
Și râvnind la roua dimineții?...
Fă-o, Doamne, să-și aducă-aminte,
Cele două tainice cuvinte...
Pe-amândoi robitu-ne-a mândria,
Fără rod ne fuse cununia!...

 
 
 
 
 
 
 
 
OBSESIE
Din neant, ca un șuvoi, se scurg,
Tainice, iubirile trecute,
Și târziu, ca lotrii, în amurg,
Vin strigoi, în somn, să mă sărute...
Frunze veștede, zăcând pe ram,
Păsări arămii, cu aripi frânte,
Vin să-mi bată obsedant în geam,
Fostele iubiri, demult pierdute...
Ce blestem, să-mi fie, mi-ați ursit,
Pe jertfelnic, moartea, cununie,
Ca Iisus, pe cruce răstignit,
Doi tâlhari, având tovărășie?...
Ce păcate vechi nu-mi dau răspuns,
Judecându-mi zilele și anii,
Și rostind, pe cruce, ca Iisus:
" - Eli, Eli, lama sabahtani!"?...

 
 
 
DETEST...
Detest fugarul ce-și reneagă țara
Și drept răspuns iubirii-i dă ocara,
Ingratitudinea sfidând onoarea,
Pe cel ce fără jenă scuipă floarea...
Detest pe cel ce nu-și respectă mama
Și haina-și schimbă, scuturându-și "scama",
Pe cel ce-și uită frații și părinții,
În bani și în averi găsindu-și sfinții...
Pe cel ce-atunci, când tu îi dai binețe,
Vorbindu-i cu respect și cu blândețe,
Ușor îngână, suduindu-ți gestul,
De parcă el e "spuma", iar tu "restul"...
Detest prostia, lenea și minciuna,
Pe cel ce împletitu-și-a cununa
Prin falsitate, hulă și hoție
Și neamu-și ponegrește la mânie...
Detest pe cel ce munca nu-ți respectă,
De sus, privindu-te, ca pe-o insectă,
Considerând că tu ești nulitatea,
Călcându-ți în picioare demnitatea...
Pe cel ce pașii-și poartă spre "mai bine",
Călcând peste cadavre și destine...
Detest rapacitatea și mândria, -
Dar, bunul simț slăvesc și omenia!...

 
 
 
POETUL
Doamne, câtă nebunie-ncape
Într-un trup, ce vine să-și adape
Mintea, cu mirifice cuvinte,
Răscolind și inimi și morminte!...
Roiuri de bondari și de albine,
N-ar sorbi, mai însetați ca mine
Praf de stele, licărind fierbinte
Și nectarul dulce din cuvinte...
Giuvaier de aur e cuvântul,
Modelat pe roată, ca pământul
Ce-ncunună truda migăloasă,
Când furnica își clădește casă...
Rob al frumuseții e poetul,
El zidind, încetul cu încetul,
Citadela sfântă a iubirii,
Amăgit de visul nemuririi...
Multe lacrimi curg, pătând hârtia
Până când clădește poezia,
Vis deșart i-a fost ursit să-i fie,
Scrijelind cuvinte pe hârtie...
Veșnic vânător de idealuri,
Ne-ncetat urcând și munți și dealuri,
Blestemat a fost să-i fie visul
Doar cuvântul scris și Paradisul...
Șlefuind cuvintele cu trudă,
El muncește ca un rob și-asudă,
Zămislind cu sârg mărgăritare -
El e-un veșnic semn de întrebare!...

 
 
 
A D I O !
Ne întâlnim în parc, din întâmplare,
Pe aleea cu-amintiri amare...
Eu mă-așez pe-aceeași bancă veche, -
Un hoinar stingher, fără pereche...
Pentru ce venit-ai lângă mine,
Deschizând caseta cu suspine,
Răscolindu-mi, iarăși, amintirea
Cât de mult rănitu-ma iubirea?...
Ca un stup îți freamătă tot trupul
Și flămândă ești, precum e lupul,
Tremuri toată,-nlănțuindu-ți prada,
Parcă te-a acoperit zăpada...
Iar descizi o rană care doare,
Ca să-mi pun eterna întrebare:
Doamne, pentru ce mi-ai scos-o-n cale,
Legănându-și șoldurile-agale?...
Nu mi-a fost destulă suferința
Ce mi-a vindecat pe veci dorința
De-a mai căuta să-ți ies în cale
Și sătul de farmecele tale?...
Dar, destul cu jocul de-a iubirea,
Azi, amară mi-este amintirea,
Nu mai fi-voi pește, iar tu nadă,
Iar iubirii n-oi mai cade pradă!...
Ne desparte-o poartă de suspine,
Citadela veche e-n ruine...
Azi, nimic n-o va putea reface,
Deci, te rog, iubito, mergi în pace!...
Stelele se-ndreaptă spre culcare,
Ia cu tine zilele amare,
Se va lumina-n curând de ziuă, -
Deci, îți spun, atâta doar, ADIO!...

 
 
 
FEMEIA
Doamne, azi, mă-ntorc cu fața către Tine
Și-obosit de-amare lacrimi și suspine,
În genunchi ÎTi cad și-ȚI cer umil iertare
Și-ndrăznesc să-ȚI pun retorica-ntrebare:
Pentru ce ursitu-mi-Ai doar dor și jale,
De dârlogi, să port, trudit, fără zăbale,
Armăsarii suferinței și cârlanii,
Care.mi măcinară zilele și anii?...
De ce,-n Valea Plângerii-mi dătuși sălașul?...
Tot mai port păcatele că-i sunt urmașul
Primului creat, Adam, ce-avea să fie
Vânător de dragoste și veșnicie?...
Pentru ce-Ai creat, atunci, femeia?...
Nu gânditu-Te-ai, că ea va fi aceea
Veșnic dor și veșnic semn de întrebare,
Nesecat izvor de lacrime amare?...
Pentru ce-mi dătuși să port în spate-o cruce
Și mă părăsiși la tainică răscruce,
Unde-mi pun aceeași veșnică-ntrebare,
Ea e cel mai mându chip creat sub soare?...

 
 
 
CÂND N-OI MAI FI...
Privirea când mi-o obosi
Și înserarea-mi va sosi,
Străbunii mei când m-or chema,
Nu te-ntrista,... nu te-ntrista...
Spre cimitir când voi fi dus,
Cu giulgiul peste față pus,
S-or tângui moșnegi nătângi,
Tu să nu plângi,... tu să nu plângi...
Povara când îți va fi grea,
Nu te-ndoi ca o surcea,
Pe la răscruci, în miez de zi,
Nu te opri,... nu te opri...
La ceas de cumpănă sau dor,
Cuprinde-ți chipu,- n mâini, ușor,
Privește-mi umbra-n urma ta,
Nu mă uita,... nu mă uita...
Povara anilor purtând,
Vei obosi, din când în când,
Alături, când îți va fi greu,
Voi fi mereu,... voi fi mereu...
În parcul tainicei iubiri,
Când răscoli-vei amintiri,
Vor răsuna pierduți, pe-alei,
Și pașii mei,... și pașii mei...