Poezii de Ion Toma Ionescu

umerii ploii

ce rotunzi sunt

umerii ploii

și cât de calzi,

de parcă

ar celebra

amăgitoare victorii,

heralzi…

 

îmi văd de viaţă,

în aşteptare

ca o pradă,

adulmecând

sărutul

păsării

de ceaţă…

 

haiku

chivot de raze
zgârâiam sub pleoape
nisipul umbrei

bursa locurilor de îngeri

 

în răstimpuri

cad păsări

una după alta

precum casele 

de chirpici

înmuiate în

armătură

 

cum să cadă

o pasăre din cer

dacă nu s-ar răsturna

pământul

din când în când

ca o clepsidră 

cu oasele istovite

de viitură

 

şuvoaie

de bolovani

se rostogolesc

pe versantul strâmt

cât un gât

de lebădă

 

un lanţ de îngeri

surfând

supli

se strecoară

bine antrenaţi

 

pe scara mică

agăţată

în turla bisericii 

lustruind 

scândurile cu ceară

încolonaţi

aşteptăm

bursa locurilor de îngeri

 

nord de umbră

 

drumul de dinapoia umbrei

aşa cum e viaţa

umblă cu capul spart

un pian imens potriveşte sunetele

bile de dimensiuni diferite

din sticlă albastră

rostogolite pe trepte către plajă

 

trece un tren pe calea ferată

şi lumina mătură în noapte

ferestrele vagoanelor

la o spinare de traverse –

cine stă să le numere le purtăm în spate –

te plezneşte pe faţă un spot luminos

 

ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva

e un ritm terestru cu intermitenţe

ca travaliul unei gravide

cu umbra căzută în noi 

şi capetele sparte

rătăcim mulţimi vide

 

dans cu negresa

 

ritmul pune stăpânire pe braţe

 

pe coapsele care se unduiesc

mătasea neagră a ochilor mei

lunecă înfrigurată

descoperind luciul de abanos

 

sfâşietor dansul unei femei singure

 

clapele pianului se sparg

ca razele soarelui roşu

când se ating de valuri

şi intră dedesubt

 

am trecut prin viaţă

asemeni lui

fără să dansez cu negresa

în consecinţă

 

fără să înţeleg nimic

 

joc cu răsăritul de lună

cu noi odată

pe coama muntelui urcă luna
întunericul lunecă printre pietre

aşez cu grijă talpa piciorului
să nu calc şarpele

pielea lui rece

te săgetează ca arcul

 

aş putea să întind mâna

aplecat peste balustradă
să ating marginea lunii

şi să împing
rostogolind cercul
pe uliţă în copilărie 

 

mai bine prind o rază

şi-mi fac vergea de argint…
dar raza lunecă

sub bluza ta roşie
strecurându-se şarpe

în culcuşul cald
şi muşcând mărul

 

mă simt ca dracu…

adevărul e că odată
mi-ai promis

că mărul ăla

e numai al meu

 

nord de cuvinte

 

intraţi în vagoane vă rog

e periculos să rămâneţi pe scări

în timpul mersului

curenţii de aer vă pot atinge

cu aripa vreunei păsări

doborâtă de smog

te poţi dezechilibra

căzând în hăul dintre traverse

 

în trenul acesta

e loc destul

garnitura dispune

de suficient habitaclu

ajunge până la staţia terminus

a poemului

pentru toţi poeţii

 

o simplă deducţie

 

nu există pericol iminent să opreşti

înainte de capătul ceţii

metafora căii ferate

fiind permanent în construcţie…

 

n-ai putea crede

că tot universul din faţa

sau din spatele tău

e o garnitură de tren din cuvinte

 

ţin minte în dimineaţa copilăriei

exersam mersul

pe o singură şină

şi înşiram bănuţi de argint

căutându-i apoi turtiţi

printre pietrele terasamentului

să împodobesc cu ei

coada cometei

 

câte se pot spune despre piatră

 

câte se pot spune despre piatră…

atâtea straturi de rocă

prefigurate de raze

atâtea păsări cuibărite

în somn...

 

dar despre om câte se pot spune…

atâtea straturi de umbră

descǎrnate din cenușile

nordului

purtate de vânt…

 

scad pietrele

zilele-s numărate

iar dumnezeu

a scăpat din control

loteria vizelor

 

pepite de plumb

 

aș putea să retez

cu un ferăstrău mecanic

lianele încolăcite pe trunchi

și dirijabil de frunze

să mă desprind

să mă risipesc

în aerul devenit

irespirabil

 

păsărilor le-a

încremenit graiul

trupul li s-a îngreunat

ca al unor pepite de plumb

stau întrerupte fructele

încrețite pe crengi uscate

așteptând să vină

ploaia sau vântul        

 

drumul nu-i înapoi

dar nu-i sigur nici înainte

privesc deasupra

dirijabilul imponderabil

trenul meu amfibie

vehiculul care

și-a pierdut ținta

 

luna ca un ban vechi

cu strălucirea scursă

mă face să tresar

 

crengile sparg 

acoperișul de sticlă

am atins tavanul vinețiu

mai departe nu se vede nimic

nu mai știu…

 

ultimul tropar         

 

nu poţi intra cu cuvintele tale

fiinţe slobode stol de vrăbii

rătăcite într-o biserică

 

lași ceara mirărilor

să se topească potolit

sub privirea blândă

a sfinţilor din icoane

 

stai în genunchi

îngreunat de carne

precum corabia inundată

de apele oceanului

care și-a pierdut nordul

 

și descoperi smerit

adânc în tine crucea

fiordul cuvântului din urmă

în numele tatălui

al fiului și al sfântului

duh amin.

 

apocalipsa mătăsii

 

pe chiuveta din baie

un milion de furnici turmă de elefanți

fumau pipă într-un luminiș al deșertului…

cuvintele de început sau de sfârşit

își amestecaseră literele în nisipul

acelei plaje

 

își pierduseră rosturile

și colcăiau eliberând

giulgiul de mătase din trupurile lor vii

o putere din împărăția hazardului

împletise firele într-o pânză groasă

ce acoperise ca o gogoașă soarele

 

priveam năucit în acea gaură neagră

cum furnicile albe

orientându-se greu pe șenile

căutau să alcătuiască într-un efort mental

litera v semn al victoriei

sau un semn către nicăieri

 

când conturul deja se legase  și litera

se întrupase compact s-a spart imaginea

ape tulburi au țâșnit din tavan

rostogolind bolovani

fiecare bolovan însoțit

de un fluture-înger