Poezii de Ionuţ Caragea

Perplexanta prezenţă

poetul este lacrima de foc
curgând pe obrazul pământului
şi biciul de flori
plesnind
peste coama răvăşită
a timpului
poetul este praful de puşcă

al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor
oarbe
poetul este ochiul
care îi lipseşte ciclopului nopţii
şi ochiul care îi lipseşte
ciclopului zilei
poetul este perplexanta prezenţă
pe covorul roşu
al propriului sânge
braţ la braţ
cu doamna moarte
spunându-i ceva la ureche
zâmbindu-le apoi celorlalţi
ca şi când
i-au mai rămas
multe vieţi de trăit


Eu simt şi presimt dumnezeirea

poetei Ana Blandiana ca replică la poezia Rugăciune

Dumnezeu al infinitului
al destinelor infinite din care fiecare Om
îşi alege unul singur
destin care la rândul lui
se schimbă în orice fracţiune de secundă
la orice gând, la orice cuvânt, la orice întrebare
la orice bătaie de inimă
la orice sentiment şi la orice răscruce de drumuri
Dumnezeu care ai dăruit fiecărui Om
câte un univers, dar ai făcut deosebirea
dintre toate aceste universuri paralele
printr-o frecvenţă pe care o numim în fel şi chip
uneori fiind iubire prin potrivire
alteori fiind absenţă sau singurătate
Dumnezeu care ştii dinainte
tot ce i se va întâmpla fiecăruia
dar care ţi-ai autoimpus să uiţi
eu simt că nu eşti tu responsabil pentru alegerile noastre
că nu tu schimbi raportul dintre bine şi rău
tu doar ne-ai oferit totul la îndemână şi ne urmăreşti
cum ne perindăm prin posibilităţi şi alegeri infinite
eu simt că tot ce ni se întâmplă
este o consecinţă a tuturor schimbărilor
din interiorul nostru
eu simt că moştenim energii
care se transmit din generaţie în generaţie
că însăşi natura se schimbă
în funcţie de micile sau marile noastre interese
Dumnezeu al întregului şi al diviziunii
al sufletului şi al particulei de suflet numită Om
eu presimt că atunci când voi muri
voi scăpa de carnea şi mintea
care se chinuiesc să înţeleagă totul
din punct de vedere liniar şi mai puţin ciclic
mai puţin cuantic, franjuri, valuri, pliere
mai puţin călătorii prin găuri negre şi găuri de vierme
contracţii şi decontracţii ale universului
la fel cum uterul unei femei încearcă să ne introducă
pe scena vieţii printr-o fantă de lumină
le fel cum coboară hoţii ştrengari
din turnul transcendental al lumii de dinainte
cu inima în mâini
agăţaţi de cordonul ombilical
pe care însăşi moartea îl taie cu lăcomie
exact atunci când atingerea pământului
eliberează strigătul naşterii
Dumnezeu al amintirilor, al panopliilor
cu care ucidem plictiseala
Dumnezeu al viselor, al porţilor
care se deschid înaintea noastră
invitându-ne în sala de oglinzi
ale vieţilor netrăite sau trăite deja
Dumnezeu al fiului care a venit printre noi
pentru a ne aminti că toţi suntem unul şi acelaşi
parte şi întreg, timp şi nontimp, moarte şi eternitate
părinte şi copil, succesiune şi simultaneitate
dimensiune şi pluridimensiune
eu simt, Dumnezeule, cum mă ridic la pătrat
şi sunt egal cu tine


Dumnezeu şi-a autoimpus să uite

cine poate şti
care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu
atunci când ne-a creat
ştiind dinainte tot ce va urma?
cine poate şti
care este reacţia lui
atunci când ne despărţim de persoanele iubite
atunci când suferim de singurătate
atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile
chiar şi la vârste foarte fragede
atunci când murim în burta mamei
atunci când ne ucidem confraţii
atunci când ne sinucidem
atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi
sufletul în braţele noastre?
e uşor să dăm vina pe Dumnezeu
pentru toate relele
e uşor să găsim pe altcineva responsabil
decât pe noi înşine
noi cei care prin toate alegerile noastre
facem orice rău posibil
eu cred că Dumnezeu
ne cunoaşte destinele infinite
ştie ce se va întâmpla în orice moment
ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia
ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite
întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea
vrea să fie surprins
vrea să treacă prin aceleaşi sentimente
prin care trecem şi noi
vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit
toate acestea până la momentul în care
sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate
şi se vor întregi cu el
atunci va dispărea definitiv suferinţa
atunci amintirile noastre se vor contopi
cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo
cu toate amintirile lui Dumnezeu


Cuvinte nepotrivite

din timp nu lipseşte nicio secundă
toate bătăile inimii îmi sunt numărate
clepsidra se învârte la infinit
amestecând amintirile
sunt o reciclare a trecutului meu
şi o etichetă de expirare
a prezentului
mi se întâmplă
să mă trezesc în pârgul viselor
cu un gust amar de viaţă în gură
şi nişte cuvinte
încearcă să fie gânduri
întorcându-se în lacul de cleştar
al întunericului
tu nu ştiai că nemurirea mea
era ridată de cuvinte
nepotrivite?


Drumul răscumpărării

cuvintele m-au legat
cu o eşarfă de sânge la ochi
şi m-au dus departe
să-mi răscumpăr viaţa
de dinainte de dinainte
eu îmi număram paşii
şi miroseam aerul
să ştiu unde să mă întorc
atunci când visez


Orbirea trecătoare a visului

unii oameni se trezesc
cu mâinile îngheţate
bâjbâind pe întuneric
după ieşirea de smoală
prin care au intrat
în căutarea unui
suflet pereche
în căutarea unui
tărâm inocent
cu malurile scăldate
de lacrimile sincerităţii
iadul e în ceilalţi
iadul e în noi
iadul e pretutindeni
unde există minciună
să nu mai dăm vina pe Dumnezeu
pentru tot ce ni se întâmplă
binele şi răul sunt orbirea
trecătoare a visului


Pentru oamenii plictisiţi

am scris poeme pline de iubire
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă
un sicriu de flori
mi s-a scurs viaţa în cuvinte
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă mă topeam precum ceara
iar oasele mele ardeau precum fitilul lumânării
m-am prăbuşit în abisul meu interior
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimeni în afară de Dumnezeu
nu-mi arunca un colac de salvare
am zburat pe aripile imaginaţiei
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa
de umbra mea care-i cerşea infinitului
o umbră pereche
am închis ochii şi am navigat
pe oceanul nesfârşitelor naufragii
în căutarea adevărului
da, da, tot pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa că eram
ca un sărut captiv între două continente de singurătate
nu-mi rămâne decât
să pecetluiesc pământul cu o cruce
aşa ca un dar de mare preţ
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă…


Putreziciunea timpului

din carnea mea nu au mai rămas
decât câteva fâşii de singurătate
din timpul meu nu au mai rămas
decât nişte amintiri fugărite
de neiertătoarea uitare
din ochii mei nu au mai rămas
decât nişte luminiţe plăpânde
din paşii mei nu au mai rămas
decât nişte urme risipite de vânt
da, ştiu, viaţa merge înainte
cu ce a mai rămas din mine
important este ca sufletul meu
să lustruiască oasele din rastel
să fiu pregătit pentru ultima luptă
cu putreziciunea timpului


Umbră lucidă

delirul este o febră netratată a luminii
daţi-mi aşadar voie să fiu
o umbră lucidă


Un nesfârşit mister

între un cuvânt spus şi unul nespus
nu e nicio diferenţă
dacă nu există bucuria de a fi
fără această bucurie
cuvântul trece
ca o umbră peste
întinderea stearpă
a scoarţei cerebrale
nici nu e nevoie de moarte
pentru a şterge totul
din memoria celui care nu trăieşte
viaţa la timp
doar un voal negru ce se aşterne
peste amintiri
ca o cortină căzută
după ultima reprezentaţie
a unui îndrăgostit
care şi-a pierdut glasul
şi lacrimile şi inima
un gaj de fidelitate
cu infidelitatea
şi iată cum neantul
păşeşte pe vârful lumânărilor
risipind dorinţele
în timp ce ochiul galben al Lunii
priveşte omenirea
fără să clipească
da, da, nimic nu mai contează
umbrele forfotesc pe strada speranţei
neştiind încotro s-o apuce
pentru a pune stăpânire
pe un spirit mai viu
da, da, dragostea a fost ca o broască ţestoasă
leneşă şi dizgraţioasă
care şi-a depus ouăle pe o plajă pustie
doar aşa din instinctul
de supravieţuire
pescăruşul zboară
deasupra unei mări lascive
aşteptând noile vlăstare
să iasă la suprafaţă
şi astfel din această dragoste
nu mai rămâne decât
un nesfârşit mister