Poezii de Mioara Anastasiu

Pantum
Blam tomnatic

În toamna-aceea încă mai speram
Și multe toamne au trecut de-atunci,
Pe frunte, brazda ploilor adânci,
Crengi desfrunzite îmi dădeau un blam.

Și multe toamne au trecut de-atunci,
Eu însă credincioasă așteptam,

Crengi desfrunzite îmi dădeau un blam
”Tu cauți numai vise și năluci”!

Eu însă credincioasă așteptam,
Ca un supus, ce-așteaptă noi porunci,
”Tu cauți numai vise și năluci,
Nu, pentru tine, nu mai e balsam”!

Ca un supus, ce-așteaptă noi porunci,
Îmi încordam auzul, ascultam,
”Nu, pentru tine, nu mai e balsam,
Zadarnic îți plimbi pașii hăbăuci”!


Terțină
Ultima iubire


Ultima iubire nu subzistă
Nici adusă în cămașa forței,
Își arogă gena egoistă
Chiar pe eșafod, în fața torței,
Ea e doar răspântia ivită
Ca să șteargă zâmbetul speranței,
Să ignore clipa potrivită,
În octombrie, sub prima brumă,
Să brăzdeze fruntea pleșuvită
Și să-i smulgă ultima cunună…
Va rămâne ca o mână-ntinsă,
Nedorită și inoportună,
Ultima iubire interzisă.


Terțină
Vei da reginei, ce e al reginei


A mai rămas un fir de iarbă verde,
Ca și când toamna nu i-a dat de veste
Că interzis îi este să dezmierde
Iluzia, ce-n gânduri ațipește
Cum că iubirea n-a predat reduta,
Ci că în taină încă pregătește
S-o întâlnească pe necunoscuta
Ascunselor visări din miez de noapte,
Când vântul va cânta din alăuta,
Cu care meșter e să spună șoapte.
Noi ne vom tolăni pe patul toamnei
Și vom mușca zemoase mere coapte,
Un strigăt voluptuos, adâncul beznei
Îl va străpunge, pasăre rănită…
Vei da reginei, ce e al reginei,
Iubirea, ca o boltă arcuită.