Poezii de Irina Lazar

Indecență

Să începem să ne căutam dincolo de ochii
întunecaţi
iubirea
mai rău e ca a trecut jumătate din viaţă sau chiar mai mult
şi încă nu ştii să iubeşti
mâinile tale stau încleştate într-o lungă aşteptare
îmbrăţişările par mai degrabă o perversiune,

o indecenţă
nepermisă
ai văzut filme în care eroul principal nu putea să facă sex decât cu prostituate

ai văzut filme în care femeile ușoare urcau prin ferestre până la cer

un defect structural, un fel de rană invizibilă
se prelinge prin piele spre inimă
nu ţi-ai dat seama de acel defect, ai trăit cu el,
un scurt-circuit care modifică lucrurile şi percepţia
ca o oglindă strâmbă
ai tot suferit mângâind acea rană, întrebându-te de ce ceilalţi nu o văd
absurd e că ai căutat salvarea în acea sursă de întuneric
de acolo îți surâd angelic toţi demonii
pe care zadarnic ai încercat să îi alungi.

Dicteu

Aveam o rochie ca o vară zdrenţuită
Îmi lipisem ochii tăi de ea şi 
la întâlniri puteai să fii şi orb 
oricum simţurile tactile scăpaseră din lesă
se ascuţiseră ca nişte buldogi înfometaţi
de prea lunga aşteptare pe sub arcadele unei clădiri pe care oricum n-am s-o mai revăd niciodată
face parte din acele filme kilometrice din care, oricum, nu înţelegi nimic
numai castanii erau la limita dintre picanterie şi grotesc.

fără titlu 

trăiesc cu tine într-o ficţiune amară, perfectă 
nu pot să disimulez, seara îmi spăl corpul
încercând să mă curăţ de piele, să mă curăţ de mine
privesc desene fantasmagorice făcute de bolnavii mintal
durerea ţâşneşte din culoarea lor, ca sângele din inimă
oamenii ăia au plâns, s-au zbătut, eu zac
cu eşarfa ta neagră lipită de suflet.

Femeia care iubește prea mult

Femeia care iubeşte prea mult 
nu ştie să toarne vinul în pahare
Varsă pe alături, le umple până la refuz,
te îmbată de ea şi de vinul ce-a curs pe picioare
Femeia care iubeşte prea mult te scoate din minţi
apoi te alungă, 
insuportabilă,
zăludă,
nătângă
îţi curăţă pantofii, maşina ce-a mers prin noroaie
ea însăşi se amestecă uneori cu ce e mai rău, cu gunoaie
nu ştie să tacă, nu ştie să adune,
o tabla-nmulţirii de lacrimi şi spume
femeia care iubeşte prea mult
îţi muşcă urechea până la sânge, 
aşteaptă s-o mângăi
ca din nou să te alunge.

Paiete

Poate acum e timpul să fiu eu
Vârsta ideală
pentru strălucirile de-o clipă
Tresăriri furate 
din buzunarul străin al plăcerii.

În fiecare zi 
rămâne în mâinile tale
câte-o aşchie din trupul meu
Şi, uite-aşa, în jur 
Şi pe mâini
Găseşti numai paiete risipite de-a valma.

Chiar şi disperarea mea
Seamănă cu un cântec plin de ecou
Fredonat strofă cu strofă la ureche
În serile târzii.

Hedonism

Peste bluza din aripi de viespi îţi plimbai degetele agale
Nici măcar nu mai stăteam picior peste picior
Doar te priveam fix în ochi
Cu duşmănie 
Ascultând până şi bătăile inimii 
Priveam scara apropiată vopsită în negru
Puteam spune: "Te iubesc, scară!"
Dar asta mi-ar fi dat insomnii
Hedonismul fremăta în aerul fosforescent
Iar Camil Petrescu revenise în forţă
cu acelaşi aer stupid 
Îmi desenam buzele şi sprâncenele
Ca o marionetă pistruiată la balul de absolvire
Simţeam că nu sunt pregătită de marele salt, dar asta spune oricine
Înainte de a-şi aprinde lumânarea şi de a sufla apoi brusc în ea.

Muzica

Led Zeppelin ascultat într-o dimineaţă ploioasă
Şi fără ţigări, fără dragoste, nici o urmă de tine
muzica întoarsă pe dos
Doza de zahăr necesară pentru a-mi întoarce venele împotriva ta
Pentru a mă topi în cenuşiul fără limită al tuturor dimineţilor ce vor urma amestecate, informe
în care, de fiecare dată, mă vei părăsi.

Câteodată durerea miroase a cauciuc ars
Îmi amanetez ce-a mai rămas de-aseară
Ca să trăiesc în continuare alb-negru 
nu-mi ajunge, nu-mi ajunge

Pierdut în cuvintele din wonderland, departe
îmi spui să visez frumos şi pentru tine, numai eu?
nu pun întrebări, nu răspunde
doar tresar.

Toamna bolnavă

Eram femeia ce plângea ades
Şi rătăcea prin parcuri destrămate
Iar tainele mi-acopereau funest
Luciul de jad al rochiei bacante.

Sedusă de orgii, sfârşită-n tină
Cu farmece amare şi târzii
Pe gleznele murdare de rugină
Îmi atârnasem frunze ivorii.

În păr o ofilită crizantemă
Cocota inocentă la un bal
Cu unduiri de amantă bizantină
Şi genele vopsite-n verde pal.

Tristețea din spatele zâmbetului

Iubire, iubire, iubire
Rândunici care-şi fac cuibul sub streaşină, 
apoi peretele rămâne gol, lipsit de sens
tristeţea din spatele zâmbetului
fotografii, pagini îngălbenite, indiferenţa
rece ca o pecingine, alimentată de timpul ce 
până la urmă iartă, iartă, iartă
oameni ce mor, buruieni ce le macină mormântul
punând peste cadavrele lor flori
până la urmă
până la urmă rămâne un soare
hipnotic
poartă în el rădăcinile tuturor lucrurilor
ne amestecăm cu el în fiecare zi, 
în noi vuieşte apa vie
ne ostoim setea muşcând din suferinţa felului de a fi
o grămadă de stele şi-au pus amprenta peste lumea asta
păşeşti orb peste un cimitir de aripi la fel cum altădată 
zeii fremătători ningeau peste iubitele lor fertile
în ploile de aur. 

Noroi şi vin 

Am în sânge noroiul şi vinul 
unui oraş de provincie
Şi poate de aceea pleci dezamăgit
Eu, cu lacrimi în ochi, strivind cuvintele la telefon
N-am vrut.

Dimineaţa îmi răsună în urechi
Zgomotul tocurilor de altădată
Când ajungeam somnoroasă în gară
Sau pur şi simplu adormeam într-un vagon-restaurant
Dar tu nu ştii.

Cum priveam ploaia de pe treptele hotelului Cantemir
În oraş mirosea a tei, doar era dimineaţă.
Toate îmi păreau mai mici
Până şi oamenii
Am plecat prin ploaie
Dar n-am ajuns prea departe
Nimeni nu se aventurează până acolo.

Toxic 

Tu ești toxic ca un aer otrăvit și totuși te respir
așa cum membrele își caută juliturile, 
așa cum sângele închegat cere noi răni, 
așa cum durerea naște durere.
Ești toxic. 
În mintea mea semeni cu o omidă uriașă, 
îți pot vedea miile de picioare și capul agitându-se
în subconștientul meu, 
în nopțile în care mă trezesc cu trupul greu te ghicesc prin preajmă. 
Plăcerea pe care mi-o dai vine din penumbra unor amintiri pe care nu le mai știu. 
Urmele tale zac acolo, sentimentele stătute s-au calcifiat.
Nu te resping.
Încercările de a mă recâștiga ca sclavă seamănă cu o întindere a tentaculelor, cu ceva lipicios de care mă feresc și care îmi dă o senzație îngrozitoare de anxietate. 
Un dans nebunesc, grețos și excitant. 
Un dans în care sufletul tău îl caută pe al meu ca într-o amețitoare distrugere a celulelor ce ne încarcă pe amândoi electric.