Poezii de Irina Lazar

Vodoo

Sincer, tu ești o moară de măcinat suflete
La întâlnirile cu tine se practică exorcizări sângeroase și nu mai vreau
Să se înfigă în corpul meu ace destrăbălate de parcă aș fi o păpușă vodoo
Devine insuportabil, a câta oară
Să beau un pahar de vin nu e greu însă, oamenii rețin din asta, poanta, surâsul
Alții își pregătesc cuțitele pe sub masă, frustrările, veninul picurat cu artă
În niște cuvinte celeste
Fug în mine de parcă aș vrea să trag cortina spre un peisaj bântuit

Cu aripi nimfomane și inimi atârnând afară din rochii
Cineva, dacă ar face curat aici, și-ar pierde auzul.

Sado-maso

Mergem pe sârmă, uneori ținându-ne de mâini
alteori ne acoperim ochii
să nu ne auzim, să nu vedem
ne umplem de lumea din jur
într-un du-te-vino furtunos al aventurilor
sado-maso
topite-n nisip, 
gheață și diamante
pe cer, jupiter face la fel cu sălbatica io
de-atâta iubire
atrasă inexorabil spre el
scoarța ei se crapă într-un fel de durere pe care ceilalți sateliți n-o înțeleg
la un moment dat se va rupe-erupe 
în traiectoriile lor nebunești, insinuante
pe pământ, înserarea agață de noi întunericul cu ace de gămălie
sângerăm
pe măști indigo, 
ca să mai fie
să mai rămână ceva din fluturarea aceea frivolă
în dansul zânelor și al satirilor
orbitele planetoizilor ne invită la moarte.

Damigeana cu vin

te afli
printre oameni care nu vor să mai simtă dragostea
tu însăți o statuie gratificată cu flori și lumânări la picioare
ca un loc unde a murit cineva 
intr-un accident cumplit
o damigeană de vin pe care nu ai primit-o de acasă
ar fi fost singura ofrandă dorită 
în vinul de-acolo se ascunde însă un lung metraj
o dramă cu accente sinistre ce amenință să-ți strice legenda
în fiecare zi, simți fierbând mustul acela care îți lipsește
în locuri străine.

Roz

Toate aceste întâmplări au fost inspirate de tine
un personaj interesant, din mările sudului
unde există frământări şi alge
altfel
decât în oraşul fără lună, 
cutreier goală străzile tale, saboţiipink aproape că mă dor
de atâta nelinişte
muzica e un gel colorat, pe vitrinele magazinelor scrie
peste tot
se scrie, 
sunt un demon agăţat de umărul tău
noaptea, înainte să adormi,
îţi lipesc pleoapele cu vise.

Oțetoaia

Pe-atunci
Primăverile băteau în ochiul albastru al cerului
brândușele și viorelele astupau pământul cu totul
apoi în pădure se țeseau rugii, salcâmii
atât de mult încât toate astea năvăleau peste drum, 
pașii noștri de copii dispăreau înspre vale
cursa mirosea a oameni străini și a benzină
papucii a iarbă
spaima se înnoda în gât 
luminile de la Leova mereu aceleași
niciodată cunoscute
piereau în cețurile bântuite de temeri.

Nu

Nu datorez nimic acestor zile
Cu ploi amare şi cu păsări violet
Şi nu mai scriu
Mi-e sete de-amăgire
Şi nu mai cred în vise de-amanet.

Sunt tristă, e atât de simplu totul
Să tot vorbesc, să urlu, să te chem
Metafore închise şi durere
Tot am crezut
în nopţile rebele
atâtea drumuri sunt făcute ghem.

Nu datorez nimic acestor zile
Şi dansul mi-e preludiul la blestem
Tăcerile se-adulmecă pe sine
Iubirea asta-i ultimul poem.

Stația de tramvai

În staţia de tramvai era în fiecare zi
un bărbat blond care mă privea
în timp ce cumpăram struguri şi covrigi cu susan
prima oara s-a uitat lung din uşa magazinului
apoi, zilnic la aceeaşi oră, îmi livra jumătăţi de priviri
desenat pe peretele de lângă vitrina plină
de pantofi multicolori
lungul trotuar devenea brusc un fel de podium 
îmi fluturam grăbită rochia defilând fugar 
alături de alte manechine de succes
înspre ziua noastră plină de glorie.

Fantasticul dans

Nu, timpul nu are răni,
Şitotuşicoşmarurileascuţeaucolţurilenopţii
Ziua se prelingea la ferestre ca o dâră murdară
Cu frunze, fum, silabe înăbuşite
Spirala timpului nu se mai oprea
Altădată am văzut luna înfiptă ca un pumnal în umărul
întunericului, fără semne
Toate treceau însă pe alt plan
Gigantica umbră părea să ne cunoască
Dar iraţionalul colora violet fiecare gest al neputinţei
Nu vă duceţi, nu vă uitaţi, înapoi
Respiraţieşi atât
Fantasticul dans atma ne ajută să înţelegem mai mult
Sau poate credem?

Inițiala tatălui

Îmi caut calea la fel cum un nebun își
bâjbâie cămașa de forță, e greu
de ghicit
totuși o scurtă privire, ne-arată un spațiu
alb ca un fel de retortă, dincolo
de asta nu exist decât în măsura
în care îmi cercetez mâinile, un cod
numeric personal sau un ADN ce îmi
plânge prin vene,
inițiala tatălui se tot răsfrânge în mine,
ca un foc mocnit, ca o greșeală de neiertat,
ca o prăpastie care va înghiți totul în jur,
tot așa,
eu când mă voi ierta, nu va mai fi nimic.
Altădată priveam un strugure copt în lumina soarelui
Așa sunt eu acum, frumoasă cu toată
teroarea asta verde răspândindu-se prin mine
cu toate acele insurecții dibace din vasele de sânge

În pădurea Dobrina

Lumea toată încape în compartimentul
unui tren de noapte
Goneam prin pădurea Dobrina
Aceeaşilinişte
Acelaşi întuneric
Ţăcănitul trenului uniform
ca o inimă
nimic dincolo, nimic aici
Cineva a deschis uşa
mi-a luminat faţa cu o lanternă
aş fi vrut să nu mă găsească niciodată
pentru compostatul biletelor nu e nevoie
să păşeşti în neant
visam întunericul, visam lumina
în pădurea Dobrina se auzea
aceeaşi bătaie de inimă.