Poezii de Laura Catalina Dragomir

de-un ban aminuri

nici măcar nu e vorba de cine a dat mai multă carne în iubirea asta

şi cu preţul a câtor fluturi.

sau cine s-a făcut rege când celălalt avea porţile şi vântul nu-i bătea în contra.

e despre că nu te plac?

ce simplu mi-ar veni apa înapoi la inimă şi din aghiazmă-n aghiazmă te-aş uita

şi m-aş linişti cu o linie trasă drept şi fără echivoc. dar nu te plac, avem oasele din mănunchiuri diferite facem copii la ani diferenţă, nu vezi?

de asta vin la tine mereu cu mâinile. să nu mi te taie

şi să-mi sângerezi capătul vietii.

Ce-ar fi să te privesc din miezul lumii?

recunoaște,

ai ieșit cu tălpile crude-n zăpadă știind că e treabă de doi

că lumea se va desface de miez oricât ai trage la mar- gini

și-o să umbli cu carnea ovală sub pași privind la răspunsuri și la ceilalți

cu inima mea

uneori dozele de anestezic oricum nu mai apucă să înțeleagă nimic

pe tine te mai poate salva doar părul cald și gura des- picată cărare sub nod

când o să se lase frigul pe mâini și zăpada în îndoielile ei.

recunoaște,

când ai ieșit știai

că eu o să vin toată când tu o să vrei tot

şi iar despre cununii în van

am vrut să nu-ţi spun când scapă iubirea la mine s-o mototolesc cu noi înăuntru

şi să-mi dreg vocea din inelar

ca şi cum curajul ar ieşi din falangă spre suflet ca viermele

dar eu când mă codesc sunt neclară pe mine îmi vin războaiele albe lacrima înapoi/

şi nu moare nimeni doar inverşi sunt toţi de spade.

despre colbuirea cărnii în ploi acide

ai spus tu odată că m-ai iubi

că n-ar fi chiar atât să-mi colbuieşti carnea pe noapte mult şi în zori tot pe atâta.

că am ochi proaspeţi la trecerea bărbatului

şi dintr-o inimă mi-ai da domesticire întreagă.

că-ţi învârt sufletul ca ploaia pământului rădăcina până-i cade de-a-npicioarelea cheagul zborului.

şi că-ţi trebuie mult să-nțelegi şi mai mult, ai mai spus și la ce bun să te cert dacă tot nu rămâi?

îmi trecuse prin cap să mai las fericirea

să mă zăbovesc peste ea doar noaptea și atunci la lumina plăpândă.

să o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidi- ei

și bine frumoasă să o dau și altora s-o înceapă s-o prindă de capătul cu moartea

și să gândească: de acolo îi vine sporul și înțelepciu- nea.

c-am ținut-o dichisită până am uitat și de apă și-am crescut-o ca pe dragul ochilor.

degeaba.

doar mi-a prefăcut iubirea.

și mi-am zis, ce rost, doar din gură să dai

să bei aerul cu gâlgâit ca și cum ți-ar intra de-adevăra- telea

ca și cum ursitoare bună ți-ar veni

numai pentru încăpățânarea de a-ți repeta nașterea în fața pântecului

întreagă și cu mama.

și mi-am zis: luați fericirea asta.

cât mă trag pe mâini mă uit și la voi din partea cealaltă a Styxului.

semnul inelului de nelogodnă

mi-am luat să iubesc singurul bărbat cu care nu ştiu face viaţă

nici linie fără tremur somnului. îmi rămâne inelul lui între degete

unul măcar nu-l vrea până unde osul face of şi respiră cu restul mâinii.

ştim de existenţa unei politeţi civile între noi

femeile frumoase din el cu bărbaţii de la mine frumoşi se știu deja faţa şi numărul.

şi-au dat pacea pe gură

şi ne lasă ca să ne schismuim noi singuri.

Îţi voi face un înger de zăpadă

se vedea că dădeai drumul la zăpadă înainte să te liniștești

o puneai cu mâna pe unde își prinsese cealaltă miez la tine.

și de cum se strângea pumn pe rană tu știai că îmi are frică

sau că nu mai poate deloc de tristețe. ani la rând dormisem îngeri pe josul ei

se dăduse de-a dura apa între gurile noastre și acum i se punea nod în gât să mă mintă. dădea din ace mărunt să câștige timp

nimănui nu îi vine să-ți spună că Dumnezeu n-o să mai fie pentru tine

înaintea Crăciunului să-ți trântească în suflet golul și să plece cu nuntă cu tot

în femeia ta cea nouă.

eu o să răman tinefobică cum mă știu

să tai din pozele mari poze mici și din mâine tot viitorul.

de ursire a unei singurătăţi drept asumate

de câte ori n-am fugit frumoasă pe dinapoia cearcănelor tale

doar, doar, cu trasul zburat al călcâiului ce știe să scrie să sparg şapte colţuri anilor de la sfârşit ai neiubirii

să ţi se gâdile timpul acela în care voiai să învechim împreună

să scoţi ca pe mucegaiul din haine răul că nu mă mai vrei

de câte ori nu m-am iuţit cu mâinile toate deschise doar, doar, unde ţi-o lipsi ţie oi avea eu în plus

toată mânarea de la spate a viselor de la închinăciunea albă a cununiei

şi lipsa aşteptării de a mai fi singur învingător și învins unui pat de unu.

de câte ori nu m-ai scăpat, cu nelaloc furie, de pământ şi-am şchiopătat coaste prin toate ungherele

doar, doar , o să te pui strai în cârca straiului peste mine

şi nu mi-or mai ieşi toate nopţile moarte-tăciune şi fără soţ.

anatomie pe cord calendaristic

inima cu care băgam dragostea-n duminică s-a dus. când să umplu pieptul cu miejii ei am găsit doar locul sângele necrozat cum ar veni.

al meu e ăsta, sângele,

că l-am zgâriat în literă, şi-l ştiu şi mă ştie şi are şi o melodramă finuţă, de fată, deasupra intrării principale-n privire.

s-au pus toate

(de duminici vorbesc)

să mă mute de pe un om pe altul să mă treacă prin vieţile celorlalţi doar mi-o ieşi şi mie de-o viată!

(pe margine, bal; la strânsură, spital)

indirect, viaţa mea din a lor hoaţă.

eu ştiam cum merge părăseala la oameni

înainte de noii iubiţi citeam mereu capitole înainte aşteptam doar să fie luni,

ziua hotărârii de celălalt nume

portet al coşmarului diurn

era înţeles între noi

că dacă te ating şi îţi dai seama de tine

cu probe şi fără să citeşti eticheta autoportretului o lăsăm.

că o să ne prefacem un timp oamenilor care întreabă de noi

din casă o să ieşi mai mult tu: ești bărbat

disperarea îţi incepe de la os (pui carne pe ea şi nici nu ştii că o ai)

eu o să sărut fix şi necesar

în pântecul zdruncinat al oglinzilor, niciodată,

şi, obligatoriu, cu tocul spinării în unghi stins-ascuţit. coincidenţa o să ne aducă copii si curcubeie malfor- mate de două culori

doar între noi eram înțeleşi

că dacă te ating şi-ţi dai seama de tine murim.