Poezii de Lazăr Zăhan

VISUL RĂNIT

 

Asemeni săgeţii, bufniţa tăcută

străpunse pojghiţa nopţii.

Visul rănit a căzut

ca frunza atinsă de toamnă.

 

Şi păcătos era visul:

avea gust de fragedă carne

şi formă rotundă de sân

şi de coapse

şi mireasmă avea de vin tămâios.

 

Ca o stafie fiorul umbla nebun

prin aşternutul lucrurilor,

dându-le ruşinoase nume.

 

 

UMBRA ŞI SOARELE

 

Umbra iubeşte soarele.

Necontenit îl pândeşte de după lucruri.

 

Bunica îşi ţinea nepoţelul de mână.

Mereu împreună, ca lumina cu umbra.

 

— Bunico, întrebă copilul, neaşteptat:

dacă ai fi leu, cum ţi-ai petrece viaţa?

 

Înainte de culcare, lumina întreabă:

— Umbră, tu, dacă ai fi soare,

cum ţi-ai petrece înserarea?

 

ŞARPELE

 

Şarpele zice:

— M-am plictisit.

De atâtea mii de ani, aceeaşi poveste,

cu mărul şi cu femeia nechibzuită.

De parcă nu ar mai fi şi alte lucruri pe lume.

De fapt, eu nici nu am înţeles-o de la început.

Doar se ştia că nu sunt vegetarian.

Şi dacă tot trebuia să fac un cadou gastronomic,

măcar să fi fost ceva mai optimist şi mai cu rost,

ceva care să nu aducă a post.

 

Oricum, m-am plictisit de povestea cu mărul!

Şi nici nu se mai potriveşte.

Un Mercedes, un BMV, un diamant fabulos,

o vilă cu turnuleţe argintii,

sau ceva bijuterii de aur,

sclipind în pomul edenic la ceas de înserare…

Astea da!

Vă daţi seama de adânca schimbare?

Un agiornamento potrivit,

după o istorie întreagă de fapte

care se tot repetă la nesfârşit,

şi la care, mereu în litigiu,

am fost nevoit să particip.

 

Poate aşa m-aş mai reabilita şi eu

puţin, pe undeva, pe la prestigiu.

 

MEMORIA NISIPULUI

 

Marea s-a retras.

În urmă, memoria nisipului inscripţionată

cu semnele trecerii noastre.

Preţ de un sărut, apa înspumată

mai stăruie în căuşul lor umed,

apoi, alte valuri le umple

şi le muşcă spumos,

până când tăblia cu rune

tot mai aplatizată devine.

O tabula rasa peste care palide umbre

stau culcate cu capul spre răsărit,

asemenea unor biserici.

Iar tu îmi spui că ar fi timpul să mergem acasă,

pentru că, uite, ce înşelătoare este memoria nisipul.

 

PRIN FEREASTRA PRIVIRII

 

Pescăruşul s-a stins în zboru-i departe,

doar amintirea retinei îl mai ţine-n viaţă.

Privindu-l, nu-mi pot ostoi setea de zbor

numai cu al zborului chip.

Eu, cuprins în hotarnica zare,

locuiesc între cele patru anotimpuri,

şi dincolo nu-s locuri şi timpuri

pe care să le mai pot birui.

Doar prin fereastra privirii,

pescăruşul se stinge în plutirea-i departe.

CA PE O BIRUINŢĂ

 

Ca o biruinţă, gândul primăverii va veni.

Şi vor fi în el fluturi şi flori,

şi miresme plăcute vor fi şi susur de ape,

iar dintre toate, tu cea mai aproape vei fi.

 

Prin întuneric îţi voi recunoaşte degetele

unul câte unul şi, la un loc,

pe toate le voi şti, când, peste clape,

vor scânteia ca nişte jocuri de ape.

 

În haine de gală sufletul meu se va înveşmânta

şi te va căuta pas cu pas, după al degetelor glas,

după ale cântării miresme.

 

Ca pe o biruinţă a primăverii,

gândul te va cinsti,

ca pe o biruinţă a luminii.

 

EXPANSIUNEA

 

Universul este în expansiune

şi deplasare spectrală spre roşu

eu o constat când în zori

tot mai stins se aude cocoşul.

 

Hotarul privirii tot mai fără cuprindere este,

şi lumina ce clar luminá altădată,

acum în alt chip şi-n alte culori se arată.

 

Însă, dovada ce mă sfârtecă-n vine,

ca o durere ciudată, este aceea că

Femeile sunt tot mai departe de mine.

 

FLOAREA DE ALUN

 

Unul câte unul a făcut Dumnezeu lucrurile.

Pe rând. Şi când a ajuns să facă alunul,

obosit, a aţipit cu capul pe masa de lucru,

peste ramura la care tocmai lucra.

Apucase să-i facă floarea, cam săracă, ce-i drept,

şi să sufle peste ea un duh de parfum.

Nu se ştie preţ de câte lumi a dormit Domnul,

dar somnul i-a fost atât de uşor,

că nici nu s-a simţit în afară.

 

Poate, puţină răcoare să fi fost,

sau o boare, dar când s-a trezit,

a binecuvântat gingaşa floare.

 

Şi nici astăzi nu se ştie

despre Domnul şi floarea de alun,

care şi cui a dat somnul cel bun.

 

REFLECŢIE

 

Dacă, uneori, nu ne-am încolăci în noi

speriaţi de zgomotul lumii din jur,

asemenea bietului arici

înspăimântat de bătaia clopotelor,

am înceta să mai fim ceva.

Memoria s-ar destrăma printre stele

încă înainte de a se închega.

 

SCRIU

 

Evanghelia trupului tău o rescriu mereu.

Ca un scrib conştiincios o trec pe curat

în fiecare din caietele nopţii.

Aşchiile sufletului au devenit pene de înger

cu care caligrafiez de la stânga la dreapta

şi de la dreapta la stânga,

de sus în jos şi de jos în sus,

scriu cu mâna dreaptă, cu stânga scriu

şi, atunci când nu e destul, scriu cu amândouă.

Şi palmele îmi sunt vinovate,

şi ochii cu care scriu peste carnea fierbinte,

şi mă înfior, fericit că sunt muritor.

 

ŞI IUBIREA

 

Când stai cu gândul pe o parte,

devii parte a părţii tale,

adică te împuţinezi în fiinţă.

 

Lenea muşcă din carnea ta ca dintr-o pradă vie,

ce încă mai poate răzbate, însă nu ştie

ce anume i-ar mai fi cu priinţă.

A lenei biruinţă e o capcană.

Te poate durea ca o rană,

săgeată tăcută, venind dinafară,

 

Cum este şi iubirea, bunăoară.

 

 

SĂ BEM!

 

— Să bem, ai zis, dintr-o suflare.

Şi buzele noastre atinse erau de arşiţe solare,

iar Domnul, văzând, crâşma ne-a scos în cărare.

Aceasta s-a deschis ca o catedrală

şi am intrat cu sfiala recrutului tânăr.

— Să bem, acest magic cuvânt l-ai rostit încă odată,

cu sete, aşa cum ades se întâmplă.

Şi am băut până când

a început să-mi cânte pitpalacul în tâmplă,

iar crâşma se transformase într-o moară de vânt

ce monoton se rotea ca o vrajă între cer şi pământ.

Îmi amintesc că devenisem

adeptul expansiunii universale.

Şi când am zărit-o, prin nu mai ştiu ce constelaţie,

pe Rosinanta, păscând iarba speranţei,

iar pe Dulcineea, undeva, mai departe,

făcând plajă, într-un pâlc de cerească lumină,

am înţeles că deplasarea spre roşu,

doar din carnea lumii mele

este în stare să muşte.