Poezii de Lilia Manole

CU DUMNEZEU

M-ați întrebat, dacă mai scriu

În liniștea-mi capitonată,

Cu moliciuni, ce nu le știu,

De-au fost să-mi vină laolaltă.

M-ați intrebat, din ce dileme

Un Dumnezeu în gând parcurg,

Și pipăi cerul, dacă geme,

Am oare-n mine-un Demiurg?

Da, domnilor, tocmai e timpul,
Să-L căutăm pe Domnul Sfânt,

Cât ne mai pasă de-arhetipul-

Rănit, strivit, călcat, în gând.

Să nu rămânem disperați,

În Arca pură a lui Noe-

Era să fim toți înecați,

Da, domnilor, avem de El nevoie.

M-ați întrebat, dacă subit

E timpul, care curge, ori firesc…

Pe Dumnezeu, când L-am găsit,

Am înțeles, că-mbătrânesc.

SONET

Iubirea, un preludiu pe malul desfătării,

Ne-apropie de vară, zburăm ca doi lăstuni,

Îmbrățișăm apusul, împătimiți de buni-

Ocheanele simțirilor sparg culmile uitării.

Puterea brizei ne vrea într-un senin suspans-

Frenetică răspântie între noi, crucifieră,

Se-ncheagă-n dăruiri de patimi viagere,

Pentru noi doi, părtinitori rotiți de vals.

Cuprinși de pași exuberanți, maiestuoși,

A inimii brățară o aruncăm în zbor,

Unindu-ne de dorul de-a ne visa frumoși,

Când genele din plina Lună spre noi cobor,

În tain–acestei desfătări, pășind evlavioși,

Treziți să fim în sânu-i, străfulgerați de-amor.

SĂ-ȚI SPUN DE CE

Să-ţi spun, de ce au înflorit,

Neînțeles și subit, trandafirii?

Pesemne-n vis zăriți au fost

În roua tânăr-a iubirii.

Să-ţi spun, de ce e soare iar,

În ploaia peste albi nămeţi?

E-o zi, când dorul de amar 

E dulce pentru două vieţi.

Să-ţi spun, de ce cuminţii sunt

Mai buni, mai oameni, pe pământ?

În Slava Cerului avură început

De rugă Sfântă, din Cuvânt.

Să-ţi spun, de ce a fost cuvântul

Un har în trup să se-ntărească?

Devine trupul-jurământul, 

Şi gura- vorba să o socotească.

Să-ţi spun, de ce în Om se naşte

Un Duh din adevăr curat?

Preasfânta Maică e din Moaşte,

Cu suflet viu şi luminat.

Să-ţi spun, de ce în întrebări

Avem charismă şi credinţă?

Pentru- a răspunde de urmări

Şi să avem şi pocăinţă.

PĂZIȚII SE IUBESC

Iubire temerară, în cordon de pază,

Închisă este dreapta ei lumină,

Și stânga așteptării sângerează-

E-o catedrală veche în surdină.

În dreapta ei, dreptatea moartă,

În sus, un cer întunecat,

Iar jos, un trandafir pe-o grotă,

S-a ofilit cu lacrimi, s-a uscat.

O cupă pașnică la mijloc

E-atinsă de o mână rece,

Iubirea nu se soarbe cu un chiot,

Iubirea, un izvor să nu mai sece.

Iubire temerară, în cordon de pază,

Din întuneric, îngerii vâslesc,

Cu două aripi, fiecare luminează,

În albul pur, păziții se iubesc.

CORBI ÎN SALOPETE NEGRE

Corbi în salopete negre 
sparg aripile iernii.
Curg văduvite lacrimi,
dedublându-se 
în coroanele
soarelui ascuns
sub căpătâiele
norilor.
Din înalt sulițe de farmec,
impregnând fulgerul invizibil,
cu întuneric,
debranșând geamurile sorilor,
ce trăiesc în câte o casă,
invadată de copii și cântec
numai o dată în veac.
Sperie fastuosul
scrum negru
cu glas de anti-ciocârlie,
se închid norii în amiaza 
învrăjbită de desene
și imagini vii,
își pun lacăt pe buze 
să nu spună nici un cuvânt 
Aburilor de Sus
își îndeasă căciulile
în zăpadă transparentă,
își apropie de pământ 
încălțările desculțe
de așteptări,
iar corbii vestesc
negrul fremătând a viață.
Va ploua sau va ninge...
Dumnezeu Sfântul

le știe pe toate.
Copiilor le plac 
asemenea jucării-
li se face milă de noapte,
li se face dor de geamuri închise,
de liniște, și, mai ales, 
li se face foame de bunătate.

STAI MAREA MEA, CU MINE, STAI...

Pustiul viscolește urmele-
Efigii care nu s-au șters...
Se sorb de cei iubiți genunile
Și toată dragostea din Univers.

Cu valuri de patimi turbulente,
Divina lun- aține calea cerului,
Și urmele devin atât de lente
Spre grațioasa mare a misterului.

Întoarce-mă, din calea infernală,
Iubire, numai tu, știi să iubești,
Pustiu-mi viscolește urmele,
În trecere -i trecutul: "Unde ești?"

Nu mă întorc, merg prin nisipuri,
Din albe spații, fire se desprind,
Ca niște noi, și nevăzute tipuri,
De noi iubiri, de pe Pământ.

Sunt pe Tărâmul fără nume,
Și fără sens...Și recunosc
Din pașii ce îi fac în lume, 
Credința îmi e sens și adăpost.

Cu-nfrigurare, tremur dar...
Cum aș lăsa nisipul ce m- apasă?
Mi-e dor de frunza de stejar,
Și de o dulce floare, de acasă.

Mi-e dor, și, totuși, urmele
Îngrop într-o clepsidră veche.
Și toate, toate-abisurile mele
Au o poveste fără de pereche.

Pustiu-mi viscolește urmele,
De parc-aș fi în ninsul Rai,
Aevea, se pătrund minunile,
Stai marea mea, cu mine, stai...

STAI MAREA MEA, CU MINE, STAI...

Pustiul viscolește urmele-
Efigii care nu s-au șters...
Se sorb de cei iubiți genunile
Și toată dragostea din Univers.

Cu valuri de patimi turbulente,
Divina lun- aține calea cerului,
Și urmele devin atât de lente
Spre grațioasa mare a misterului.

Întoarce-mă, din calea infernală,
Iubire, numai tu, știi să iubești,
Pustiu-mi viscolește urmele,
În trecere -i trecutul: "Unde ești?"

Nu mă întorc, merg prin nisipuri,
Din albe spații, fire se desprind,
Ca niște noi, și nevăzute tipuri,
De noi iubiri, de pe Pământ.

Sunt pe Tărâmul fără nume,
Și fără sens...Și recunosc
Din pașii ce îi fac în lume, 
Credința îmi e sens și adăpost.

Cu-nfrigurare, tremur dar...
Cum aș lăsa nisipul ce m- apasă?
Mi-e dor de frunza de stejar,
Și de o dulce floare, de acasă.

Mi-e dor, și, totuși, urmele
Îngrop într-o clepsidră veche.
Și toate, toate-abisurile mele
Au o poveste fără de pereche.

Pustiu-mi viscolește urmele,
De parc-aș fi în ninsul Rai,
Aevea, se pătrund minunile,
Stai marea mea, cu mine, stai...